— Şi ăsta ce e?
— E pentru tine. La mulţi ani, iubita mea.
Nu reacţionează. Desface pachetul. Se uită cu atenţie.
Sunt sigur că inima ei se umple de emoţie. Mă aştept să-mi zică: „Iubitule, ce dar minunat, unde l-ai găsit?”
Şi când colo zice: „O mai am. Exemplarul meu e mult mai bine păstrat. Du-l înapoi, mai ai bonul?”
Apoi se culcă, după un foarte scurt „noapte bună”.
E ceea ce s-ar numi o femeie de caracter.
În fond, am luat-o de soţie şi din acest motiv.
132
- FAUSTO BRIZZI -
— 74
Nu izbutesc să fiu destul de trist. Mă forţez să fiu în mai mare măsură.
Sunt apatic, dar nu trist. Ca şi cum această urâtă poveste nu m-ar privi la persoana întâi.
Azi am urcat pe terasa blocului şi am instalat acolo un şezlong de plajă. Am închis telefonul mobil. M-am întins, având pe mine un şort şi un tricou. Cu ochii ficşi spre norii care se îmbrăţişează pe cer, desenează nişte pete albe precum cele ale lui Rorschach, care apoi se destramă.
Am rămas aşa vreo patru sau cinci ore.
Inert ca un naufragiat.
Aş fi rămas aşa pentru totdeauna.
Sunt în mod oficial o persoană deprimată.
133
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 73
În seara asta, Lorenzo şi Eva merg să mănânce la bunicul, unde şi dorm, Paola merge la cinema cu două vechi prietene, ca să vadă un film de autor, iar eu rămân singur acasă. Nu se întâmplă prea des.
Îi sun pe Umberto şi pe Corrado şi punem la cale o mega-seară de spaghete, ca în vremurile bune. Un kilogram de carbonara la trei oameni. Da, ştiu că astea conţin făină albă, ou fiert şi cine ştie câte alte otrăvuri. Dar nu suntem în stare să renunţăm la ele. Spaghetele carbonara sunt ca o veche amantă pe care îţi face plăcere s-o regăseşti din când în când. Îţi face plăcere înainte, în timpul şi după, întrucât digerarea complexă a acestui amestec de gusturi îţi întunecă
mintea şi te căpiază precum marijuana. Stăm de poveşti lungiţi pe canapele, cum făceam şi la liceu; în fundal, nişte jazz şi accesele mele de tuse.
— De ce nu te lasă să foloseşti mobilul în timpul zborului?
Interferează cu adevărat? îl întreabă Umberto pe pilotul nostru de referinţă.
— Dacă ar fi cu adevărat periculos, evident că nu am lăsa stingerea mobilelor pe seama bunului-simţ al pasagerilor, ci am sechestra aparatele la intrare, răspunde Corrado.
Adevărul este că viteza avionului ar face ca telefoanele să
treacă încontinuu de la o celulă la alta a reţelei telefonice, făcând ca reţeaua să cadă sistematic şi producând astfel o mare înghesuială pe linii. Poate în viitor, cine ştie. Există
deja companii care oferă wi-fi la bord, aşadar, se poate folosi Skype pentru a vorbi cu cineva.
Eu nu intervin, nefiind absolut deloc interesat de viitorul telefoniei. Tuşesc încă.
— Cum e cu durerea? mă întreabă Umberto.
— E acolo. Am mai făcut nişte analize. Situaţia plămânilor mei se înrăutăţeşte în fiecare săptămână. Am luat hotărârea să întrerup regimul. Sau măcar să nu îl continui într-un stil atât de drastic.
134
- FAUSTO BRIZZI -
— Bine faci, spune Corrado. Din ce am înţeles, era de-acum doar un paliativ.
Am făcut între noi pactul tacit de a vorbi în mod deschis şi fără metafore despre boala mea.
— Oricum sunt condamnat. E doar o chestiune de timp.
De aceea, mai bine mănânc ceea ce doresc. Ah, mai e ceva ce nu ştiţi.
— Ce anume? mă întreabă veterinarul meu de încredere.
