166
- FAUSTO BRIZZI -
— 60
Corrado vrea să mă convingă pe mine şi pe Umberto să
sărim împreună cu el cu paraşuta. A executat deja mai mult de o sută de sărituri, are brevet de instructor, chiar dacă nu practică. Mă las convins. Umberto nu. Ne va aştepta la sol şi va filma aterizarea noastră. Corrado îmi spune că în timpul coborârii voi sta agăţat de el. Înţeleg că mă tratează ca pe un copil bolnav. Nu-mi place. I-o zic şi se simte puţin ofensat.
— Voiam doar să te fac să petreci o zi cu totul altfel!
Schimb subiectul şi îi repet intenţia mea de a mă arunca în gol. O întreb pe Paola dacă vrea să vină cu noi, dar are de corectat extemporalele. Nu ar fi venit oricum. De când s-a întâmplat tărăşenia cu doamna Moroni, Corrado o cam calcă
pe nervi.
Înainte de a merge la zona de lansare, mă roade o întrebare: cine a inventat paraşuta?
Trebuia să-mi închipui: Leonardo.
În Codice Atlantico, inventatorul meu preferat a notat că, ajutat de un cort din pânză de in, în formă de piramidă, cu baza ţinută deschisă în mod rigid şi care are douăsprezece braţe (aproximativ şapte metri) în lărgime şi tot atâta în adâncime, „oricine se va putea arunca de la orice înălţime, fără niciun risc”.
Săritura pe care Corrado a programat-o pentru un începător ca mine se numeşte „tandem”, pentru că, aşa cum mi-a şi explicat deja, voi sări în gol legat de el. Vom zbura până la 4.200 m la bordul unui Turbo Finist, apoi ne vom arunca în jos. Un minut de cădere liberă, până când Corrado deschide paraşuta, cam la 1.500 m de sol.
Mi-e frică. Numai descrierea mă umple de groază.
Corrado mă linişteşte în timp ce ne urcăm în micul aparat de zbor.
— A te arunca cu paraşuta e ca a face dragoste cu lumea întreagă.
167
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Mulţumesc, prietene, apreciez nespus efortul metaforic, dar mie tot mi-e frică.
— Termină, am şi ajuns.
Micului aeroplan îi trebuie doar un sfert de oră ca să
atingă cota prevăzută. În timp ce ne fixăm corzile, cineva deschide larg poarta de acces. Fără niciun preaviz, Corrado mă împinge în gol. Jur că, dacă supravieţuiesc, îl ucid cu mâinile goale.
Dar după doar o clipă, descopăr ceva ce nu se poate exprima în cuvinte. „A te prăbuşi în gol” nu seamănă cu „a cădea”, aşa cum se crede. Seamănă mult mai mult cu „a înota”. Reuşesc să mă mişc în aer şi să mă rotesc exact ca sub apă. Înot la patru mii de metri altitudine şi sunt beat de atâtea senzaţii. Corrado îmi urlă ceva, dar nu aud nimic.
Timp de şaizeci de secunde sunt în transă, sunt un înotător în aer, mă amuz să fac salturi grupate, obligându-l şi pe instructorul meu siamez să mă urmeze în mişcări. Apoi Corrado deschide paraşuta, se sfârşeşte o magie, dar începe alta. Privite de sus, pământul şi peisajul cu care suntem obişnuiţi din avion sunt privelişti mai emoţionante fără filtrul hubloului. Alunecăm în jos încet-încet şi coborâm, ghidaţi de prietenul meu cel expert, chiar lângă aeroportul de pe care am plecat.
— Ei? îmi zice. Ţi-a plăcut?
— De ce nu m-ai dus aici şi până acum? îl întreb exaltat.
— Pentru că eşti un fricos şi jumătate.
Are dreptate. Îmi dau seama brusc că toată viaţa am fost un fricos. Îmi arată înregistrarea video făcută cu aparatura pe care o aveam asupra mea, cu faţa mea în prim-plan. Este cel mai frumos filmuleţ în care eu sunt protagonist, după cel de la nunta mea. În filmuleţ, râd un minut încontinuu. Nu-mi dădusem seama de asta. Înot în aer şi râd ca un nou-născut pe care îl gâdili.
168
- FAUSTO BRIZZI -
— 59
Ştiţi acele zile inutile de mai, cu cerul pregătit să deşerte asupra lumii cascade de lacrimi tropicale? Azi, adică.
Nu mişc un deget şi rămân aşezat în fotoliu, gândindu-mă
la moarte.
169
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 58
Giuseppe Garibaldi are timbrul lui comemorativ personal.
Până aici n-am ce critica. Mai au unul asemănător şi Sfânta Caterina din Siena, Carlo Goldoni, Pietro Mennea, Federico Fellini, Emilio Salgari, Primo Levi, Ennio Flaiano, Alessandro Manzoni, Michelangelo, Massimo Troisi, Ştrumfii, Enrico Caruso, Alberto Sordi şi, fireşte, Leonardo da Vinci. Alături de ei o întreagă pleiadă de sfinţi, poeţi şi navigatori cu totul remarcabili.
Eu nu voi avea parte de aşa ceva. Filatelia mă va ignora total după moarte. Asta e. De mic, colecţionam timbre folosite, dezlipindu-le cu ajutorul aburilor de pe scrisorile pe care puneam eu mâna în cămăruţa de portar a bunicului.
Sperând să dau lovitura, găsind o piesă rară de inestimabilă
valoare. Dar Bolaffi, societatea filatelică, mă dezamăgea de fiecare dată: niciun timbru din colecţia mea nu valora mai mult de o sută de lire. Mă consolam visând că într-o bună zi îmi voi vedea chipul imortalizat printre marginile cu zimţişori sub care să scrie „Lire 60”. Asta e, n-am reuşit. Şi nu voi avea măcar parte de satisfacţia de a deţine o stradă, fie ea şi periferică, închinată memoriei mele. Să fie sculptat în lespedea de marmură: „Lucio Battistini – 1973–2013 –
Jucător de polo”. Nu sună rău. Măcar rondul unui sens giratoriu ar putea să mi-l închine, vreo piaţetă periferică din spatele vreunui bloc, măcar una din acelea neasfaltate, unde-ţi provoci prietenii la întreceri cu maşina.
Dar nimic din toate astea.
N-am scris niciun cântec faimos, ştiu.
N-am descoperit niciun vaccin.
Nu am făcut niciun miracol.
Nu am câştigat Olimpiada.
Nu am filmat nicio capodoperă a artei cinematografice.
Nu am proiectat nicio cupolă a vreunei bazilici.
Nu am scris Logodnicii.
