rămânem nişte copilandri.

Copilandri. N-am mai rostit cuvântul ăsta de o viaţă.

„Copilandri” e duios şi mai eficace decât „copii”, sau oribilul

„puştani”. S-ar putea găsi cineva care să ne critice că suntem trei persoane infantile deficiente de patruzeci de ani. Eu i-aş

replica, spunându-i că noi suntem cei care am învins, şi ei, cei care au pierdut. A rămâne copilandru e singura bătălie pe care merită să o duci de-a lungul vieţii. Asta spunea şi Giovanni Pascoli. Hopa! Îmi dau seama că încep să privesc cu alţi ochi toţi scriitorii şi poeţii pe care i-am urât, pe care i-am dispreţuit, în demoralizanta mea carieră şcolară.

Ce-o însemna asta?

Clasez procesul ca pe un teribil efect secundar al bolii mele şi mi-l scot din cap.

159

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 63

Mai sunt trei meciuri până la sfârşitul campionatului.

Avem nevoie de toate punctele disponibile şi trebuie să

marcăm multe goluri pentru a spera în calificarea în play-off.

În vestiare mă uit drept în ochii fiecăruia, unul după altul, ca să-i motivez. Printre ultimii, sunt portarul nostru Săpunel şi Martino, unicul atacant decent, mai mult pentru curajul său decât pentru capacitatea sa de a ţinti corect. Putem să

reuşim. Asta nu e Olimpiada, dar trebuie să punem suflet.

Astăzi are loc confruntarea directă cu o echipă care are acelaşi număr de puncte ca şi noi. În tur, la ei acasă, am pierdut. E o înfrângere care cere răzbunare. Lorenzo şi Eva sunt în tribune cu Umberto. Îi văd de departe jucându-se cu ceva ce nu înţeleg. Prietenul meu se pricepe de minune la copii, ca şi la animale.

Partida merge ca unsă de data asta. Luăm repede conducerea cu două goluri şi reuşim să menţinem această

diferenţă până la fluierul final. O prestaţie solidă, fără cusur.

Dacă am fi jucat mereu aşa, am fi câştigat campionatul. Îi felicit pe băieţi la vestiare şi îi găsesc în parcare pe Umberto şi pe copii.

— Bravo, tata! îmi aleargă Eva în întâmpinare

— Aţi fost foarte mişto. Părea un adevărat maestru chiar şi bulangiul ăla de Martino, precizează Lorenzo.

Nu îl dojenesc pentru vorbele-i nu foarte alese şi îi urc pe toţi în maşină.

Nu vreau să vă plictisesc, dar viaţa mea de zi cu zi deja mă

apasă mai mult. Tumoarea principală apasă tot mai mult asupra celorlalte organe, mă simt ca un atlet în timpul unei curse îndelungate, când durerea de splină şi apoi de ficat semnalează epuizarea energiei. Respir cu tot mai mare greutate, dar tusea s-a rărit, înlocuită însă de un fel de astm care îmi irită plămânii, deveniţi ca nişte bureţi de mare uscaţi la soare.

160

- FAUSTO BRIZZI -

Mergem cu toţii să luăm câte un cremolato, un sorbet rece la cupă. Există un Café du parc, în apropierea unicei piramide din Roma, unde se găsesc sorbeturi foarte bune.

Odată l-am întâlnit acolo şi pe regizorul Nanni Moretti, răcorindu-se cu un cremolato. O fi vreo pasiune comună a poloiştilor.

Copiii sunt entuziasmaţi mai ales de sorbetul cu gust de smochină, care e mai rar. Ei nu ştiu nimic despre boala mea.

Nu le voi spune nimic. Nu m-am decis încă ce voi face când se apropie ziua zero. Dar ştiu că vreau să petrec cât mai mult timp posibil cu Lorenzo şi Eva, cu prietenii mei şi, fireşte, cu soţia mea. Mi se pare singurul lucru important.

Când ajung acasă, scriu în caieţelul lui Zoff un singur cuvânt: cremolato. Îmi propun să o duc acolo şi pe Paola.

161

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 62

O privesc pe soţia mea pe terasă. Îşi udă florile. Am văzut-o făcând acest lucru de mii de ori, dar nu reuşesc să-mi iau ochii de la ea. E îmbrăcată cu pantalonii unui trening gri care mi-a aparţinut şi cu un tricou spălăcit. Are părul prins şi poartă mănuşi de grădinărit. Din când în când, lasă jos stropitoarea şi rupe câte o frunză uscată, leagă de balustradă

câte o rămurică de bouganvillea, înlătură frunzele ce se tot strâng în ghivece, împiedicând pământul să respire. Gesturi înţelepte, aproape zen. A avea grijă de terasă pentru Paola e cât o oră de yoga.

Iau caieţelul lui Zoff, care a ajuns deja cam mototolit. Mă

aşez într-un fotoliu de unde, prin perdeaua ferestrei, o întrezăresc pe soţia mea care face treburi pe terasă.

Intitulez pagina de azi: Lucrurile de care îmi va fi dor, legate de Paola.

Duminica dimineaţă, tortul ei de pere cu stafide şi scorţişoară.

Când mănâncă cireşe şi apoi bate din sâmburi ca din castanietele unor pitici.

Să o urmăresc pe ascuns, în timp ce îşi schimbă hainele înainte de a pleca, pentru că nu este niciodată mulţumită.

Să-i văd ochii obosiţi cum se închid pe jumătate, în timp ce citeşte o carte sprijinită de o pernă.

Când vara îşi strânge părul şi îşi face codiţe ca o fetiţă.

Glasul ei liniştit cu care, în camera de alături, citeşte copiilor povestea de noapte bună, izbutind uneori să se adoarmă şi pe ea însăşi.

Ciorovăiala de la supermarket despre ce trebuie să

cumpărăm. Eu mereu umplu căruciorul cu toate tâmpeniile, iar ea îl goleşte.

Împodobirea bradului de Crăciun. Ea se ocupă de globuri, copiii, de ghirlandele colorate, iar eu sunt responsabil cu sistemul de iluminat.

162

- FAUSTO BRIZZI -