— 80
Săpunel, portarul nostru în care nu-ţi poţi pune nicio bază, vine la mine în vestiarul de la piscină şi mă întreabă, pe nepusă masă:
— Cum vă simţiţi, Mister?
— În ce sens?
Nimeni din echipă nu m-a întrebat vreodată cum mă simt, de regulă, eu sunt cel care îi întreb asta după antrenamente sau înaintea unui meci.
— În sensul că… am văzut că tuşiţi.
Mă temeam că a descoperit ceva legat de boala mea.
Echipa nu ştie nimic. I-am spus doar lui Giacomo, adjunctul meu, cerându-i însă discreţie maximă. Parţialul său autism contribuie la păstrarea unui secret.
— Bine, mulţumesc, puţină bronşită.
— V-o fi prins frigul. Indicaţii pentru meciul de azi?
— Una singură: apără toate mingile care vin spre tine.
Simplu, nu?
Azi e confruntarea noastră cu echipa de pe ultimul loc în clasament, căreia noi îi spunem Atletico Pasădeloc, în loc de Atletico Casalpalocco, aşa cum e denumirea ei oficială. Sunt în medie, la fiecare meci, cam cu cincisprezece goluri în urma adversarului. Nu au reuşit vreodată nici măcar un scor egal.
Intrăm în apă relaxaţi, ştim că le suntem superiori. Şi iată
că la sfârşitul reprizei a treia avem un gol mai puţin, 8 la 7
pentru Pasădeloc. Sunt furia personificată pe banca antrenorilor. Urlu şi-i îndemn pe băieţi să scoată mingea, să
tragă. Dacă pierdem, ne luăm adio de la speranţa de a ne califica în play-off. Chiar şi Giacomo, de regulă ponderat ca un englez, se dezlănţuie cu o mânie neaşteptată, ba chiar trage şi câte o înjurătură.
Începem ultimul sfert de meci cu o brutalitate ce nu ne caracterizează. Îi batem la un gol diferenţă în ultima secundă, dar nimeni nu se mai bucură. Sunt ca scos din minţi. Ne-am subapreciat adversarii şi am riscat să
119
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
compromitem întregul nostru sezon. La vestiar, le trag tuturor o săpuneală de zile mari. Apoi mi se întunecă vederea şi leşin.
Îmi revin în micul punct sanitar al piscinei. Sunt cu mine Giacomo şi o tânără antrenoare de înot.
— Stai liniştit, îmi zice ea. Am şi chemat ambulanţa. Ţi-ai pierdut cunoştinţa doar pentru câteva minute.
Nu vreau nicio ambulanţă.
— Mi-a scăzut tensiunea, spun ridicându-mă de pe pat.
Dar, de fapt, mi-e teamă că e din cauza nemâncării sau a ultimei şedinţe de chimioterapie. Sau a amândurora.
Ies din punctul sanitar şi îi văd pe băieţii mei cum încă
mai zăbovesc pe acolo. Mă privesc cu un aer straniu. Pentru un antrenor, ba mai mult, pentru un condotier, lucrul cel mai rău e să vădeşti slăbiciune în faţa propriilor soldaţi. Azi, cariera mea de antrenor neînfricat şi fără pată s-a încheiat.
Sau poate că e doar un nou început.
120
- FAUSTO BRIZZI -
— 79
În timp ce peste Roma se lasă umbrele serii, socrul meu Oscar se pregăteşte pentru întâlnirea lui galantă, iar eu mă
îndrept, ca un condamnat la spânzurătoare, spre o şedinţă a locatarilor din bloc.
Întrebarea e: de ce un om care mai are şaptezeci şi nouă
de zile de viaţă trebuie să-şi piardă timpul cu şedinţele de bloc?
De fapt, adevărata întrebare e alta: cine a inventat statul la bloc?
Pornind de la ideea că Leonardo da Vinci nu poate fi bănuit de data asta, eu aş pune să se elibereze un mandat internaţional de arestare pentru a-l identifica pe cel care se face responsabil de aceasta, apoi să fie închis şi, în cele din urmă, să fie trimis la ghilotină în piaţa centrală, în aplauzele bucuroase ale locatarilor de bloc. Îi salut pe vecinii mei şi desluşesc deja pe chipurile lor crâmpeie din încăierările ce se vor dezlănţui peste puţin. O clipă mai târziu, mă hotărăsc să-mi petrec seara cu totul altfel. Îi sun pe Umberto şi pe Corrado. Şi imediat după, ieşim la un restaurant. Acelaşi restaurant spre care, peste jumătate de oră, se vor îndrepta Oscar şi Miss Marple.
Când intră în salon şi, cu o galanterie ieşită din comun, deschide drumul Martinei celei trecute de prima tinereţe, dă
cu ochii de noi aşezaţi la masa de alături. Ne priveşte cu ură.
