- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Umberto m-a sfătuit să merg la psihologul lui.
— Mi se pare o idee excelentă, îi surâde lui Umberto, şi eu zic la fel.
Povesteşte tuturor, ca şi când n-aş fi de faţă, cât sunt de apatic de când am aflat de boala mea şi de când am încetat să mai lucrez.
Eu rămân puţin îngândurat. Un psiholog. Mă rog…
136
- FAUSTO BRIZZI -
— 72
Ştiaţi că în anii 70 s-a făcut propunerea ca numele semnului zodiacal „cancer” să se schimbe, pentru a evita neplăcuta sa asociere cu boala omonimă? Numele alternativ propus a fost „fiii Lunii”.
Când îţi petreci timpul liber pe internet şi cauţi mereu aceleaşi cuvinte, ajungi să găseşti crâmpeie din „Săptămâna Enigmistică”.
Ştiaţi că există un studiu întreprins de câţiva cercetători din departamentul de Climatologie aplicată a Universităţii din Duisburg-Essen, conform căruia locurile cele mai cancerigene din lume sunt bisericile? Bisericile conţin o cantitate mare de microparticule poluante, generate de lumânări şi tămâie. Concentraţia acestor substanţe în biserică este de opt ori mai mare decât în exterior şi rămâne la valori înalte încă o zi de la sfârşitul slujbei.
Ştiaţi că există un sutien inteligent care poate diagnostica tumoarea? Breast Tissue Screening Bra atinge în testele clinice o acurateţe de nouăzeci şi doi la sută graţie monitorizării variaţiunilor de temperatură în diferite puncte ale sânului. Lucru ce permite o depistare a tumorilor cu şase ani mai devreme.
Ştiaţi că sexul oral poate produce cancer? E vorba de tumoarea orofaringiană, în creştere exponenţială în ultimii ani. Prezervativul diminuează, dar nu anulează pericolul contagiunii.
Ştiaţi că marijuana combate cancerul? În acest caz, avem de-a face cu un paradox: canabinolul conţinut în marijuana reduce durerea şi greaţa şi încetineşte creşterea celulelor tumorale, dar vaporii ce se produc prin fumat conţin oxid de azot, monoxid de carbon, cianuri şi nitrozamine, toate 137
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
substanţe potenţial cancerigene. Eternul şarpe care îşi înghite coada.
Nu găsesc însă nicăieri ştirea pe care o caut deja de o lună: „În Japonia s-a descoperit tratamentul nou şi infailibil al cancerului.”
Dar nu mă las, o exista pe undeva un Leonardo da Vinci al vremurilor noastre, care într-o bună dimineaţă se trezeşte şi spune: „Oameni buni, am înţeles totul, ca să tratezi cancerul e de ajuns să iei, înainte de mesele principale, două pastile pe bază de ghimbir, cimbrişor şi usturoi!” Poate că
tratamentul a existat întotdeauna sub ochii noştri, dar nu îl vedem, întocmai ca în Scrisoarea furată a lui Edgar Allan Poe.
De când mă simt rău, dacă nu sunt la computer, am mereu chef să mă plimb pe jos. Cu cât se apropie vara, cu atât Roma redevine cea de odinioară. Cutreier vechiul ghetou, apoi cobor scările ce duc până la malurile terasate ale Tibrului. Mă aşez şi privesc acest fluviu-cloacă ce străbate oraşul sufletului meu.
Şi sunt fericit să-mi răsucesc un joint.
138
- FAUSTO BRIZZI -
— 71
Întotdeauna i-am luat peste picior pe prietenii care se duc la psiholog. Şi iată-mă acum şi pe mine aici, pe un fotoliu în faţa doctorului Santoro, un omuleţ care seamănă cu un raton din desenele lui Disney. Se uită la mine fără să scoată
un cuvânt şi-şi ia notiţe. Mă simt ca într-un episod pe care îl văzusem în serialul In Treatment. Şi cum terapia constă în faptul că eu vorbesc şi el ascultă, sunt constrâns să
pălăvrăgesc, chiar dacă nu am niciun chef.
Nu ştiu de ce nu pomenesc imediat de cancerul meu.
Prima oară când mi-a fost frică de moarte era în 1993 şiaveam douăzeci de ani. În acea vreme, nu era obligatoriecasca în timpul mersului cu motoreta, iar eu mă năpusteam pestrăzile Romei, pe şaua bidiviului meu Ciao. Mă simţeaminvincibil, până când un idiot a deschis uşa unei maşiniparcate, izbindu-mă în plin. Motoreta a rămas înţepenită, iareu am zburat prin aer. Salt grupat prin aer şi aterizare peasfalt. Nu-mi amintesc impactul, pe care l-a reconstituit poliţiarutieră, ci ceea ce s-a întâmplat zece secunde mai târziu. Erampe pământ, cu zece persoane deasupra mea care vorbeau caprin ceaţă.
„A murit!”
„Nu, îşi mişcă ochii”
„Chemaţi ambulanţa!”
„Degeaba, încă vreo două minute şi-şi dă duhul”
De ce erau aşa de siguri în a pune diagnosticul? Nusimţeam dureri ieşite din comun. După care, plin de îndoieli,mi-am pipăit capul. Părul era năclăit de sânge. Craniul meuzăcea pe pământ într-o baltă plină cu globule roşii. Suntpierdut, mi-am zis.
E o senzaţie pe care toţi ar trebui să o trăiască cel puţin odată în viaţă: să crezi că totul s-a sfârşit.
Eu eram acolo, îmbibat în propriul meu sânge, şi mă
simţeam mai uşor. Totul recăpătase propria greutate naturală.
139
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Nu-mi amintesc nici măcar unde mă îndreptam cu motoreta.
Poate către antrenament, poate către o berărie, nu ştiu.
Peste zece minute, în ambulanţă, am descoperit că aveam orană urâtă în ţeastă, în partea acoperită de păr, că îmi varămâne o cicatrice frumuşică, dar că voi supravieţui binemersi. Numeroasele terminaţii sangvine pe care le avem în capcreaseră iluzia unei vătămări mult mai grave decât cea reală.
Doar zece zile bandajat şi am fost ca nou.
Doctorul Santoro a ascultat totul cu o atenţie aparentă, mâzgălind câte ceva pe carnet din când în când. Îmi dau seama că mai am douăzeci de minute bune din ora mea de consultaţie şi continui cu povestitul. De data asta însă totul e invenţie pură.
Prima oară când am ucis un om eram în clasa a opta…
Ratonul rămâne neclintit. Ori a adormit cu ochii deschişi, ori nu l-am uluit deloc. Continui.
Victima era omul de serviciu de la şcoală. Dar nu unul dinăia care sunt prieteni cu copiii, ci unul acru, înrăit, un ratatcare ura tineretul şi manifestările lui…
Nu mă prind dacă psihologul are ochii desenaţi ca în desenele animate sau dacă mă fixează cu un dispreţ glacial.
A încetat să ia notiţe. Pare o figură din ceară de la Madame Tussauds.
L-am aşteptat după sfârşitul orelor şi l-am lovit în cap cu unscaun. Nu a murit pe loc şi a trebuit să-l mai pălesc în timp ceurla. La zbieretele lui a apărut şi o femeie de serviciu mai învârstă şi m-am văzut nevoit să o ucid şi pe ea…
