Cea dintâi, aşa cum dovedeşte compunerea mea pe tema istorică „Ce vei face când vei fi mare”, pe care bunica o păstrase cu sfinţenie în primul sertar al scrinului, era aceea de tehnician la un parc de distracţii. Şmecher cum eram de mic, mă gândisem să unesc utilul cu plăcutul. Că în fond, o exista cineva pe lume care să spună: „Caruselul acesta funcţionează bine, e amuzant şi sigur, puteţi să-l deschideţi pentru public”. Mi-am imaginat întotdeauna că acea persoană ar avea şi o legitimaţie de intrare gratuită în parcul de distracţii ori de câte ori ar avea chef.
Cea de-a doua meserie, şi aici intrăm în zona penalului, era cea de bandit. Poate din pricina atracţiei pe care o simţeam pentru Diabolik, am cochetat adesea cu ideea de a intra noaptea într-un magazin de bijuterii şi de a fura tot. Nu am urmat însă această vocaţie, chiar dacă trebuie să
recunosc că mi-am însuşit în mod fraudulos nişte halate de baie de pe la hoteluri.
Cea de-a treia meserie, şi aici am anticipat cumva o modă
actuală, era cea de life coach, adică, după cum o numeam pe 106
- FAUSTO BRIZZI -
atunci, cu un cuvânt mai ingenuu şi mai precis, cea de sfătuitor. Îmi imaginam o persoană care, aşa cum procedau cardinalul Mazarin sau Richelieu cu regele Franţei, îşi sprijină mereu clientul în opţiunile cele mai complicate ale vieţii.
„E bună pentru mine fata asta căreia îi fac curte?” Ţac, vine sfătuitorul şi răspunde cu siguranţă de sine.
„Ce să fac, să accept locul ăsta de muncă?” Ţac, iată-l pe sfătuitor pregătit cu sugestia cea mai potrivită.
Până la urmă, nu am urmat niciuna dintre meseriile acestea, nu sunt tehnician la un parc de distracţii, nu fur şi nu ştiu să dau sfaturi nimănui, în primul rând mie însumi.
Pe neaşteptate mă simt un ratat.
Acul între timp şi-a încheiat treaba lui mârşavă şi mi-a injectat obişnuita doză de otravă. Nu mai sunt sigur că am ales cum trebuia.
— Cum vă simţiţi, domnule Battistini? mă întreabă
infirmiera.
Deja dau mereu acelaşi răspuns.
— Rău, mulţumesc.
Ies din cămăruţa aceea care induce claustrofobie şi îl văd din nou în sala de aşteptare pe pacientul vorbăreţ care ţine să-mi sublinieze că se află la al treilea ciclu de chimioterapie.
Eu, în locul lui, nu l-aş face şi pe al patrulea. Apuc braţul pe care Paola mi-l întinde şi ieşim la aer. Îmi vine să plâng.
107
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 83
Faptul că nu mai merg la lucru la sala de fitness îmi dă o senzaţie stranie. Mă plimb prin parcul de la Villa Borghese la o oră neobişnuită, la 11:30 dimineaţa. Mă simt aproape un privilegiat. Îmi vine în minte un cuvânt latinesc pe care cu toţii îl asociem cu Colosseum-ul şi cu sângeroasele sale jocuri felino-sportive: moriturus14. Nu e rău. E un cuvânt mai precis, mai evocativ şi are savoarea nostalgică a manualului de şcoală elementară. Moriturus. Sunt un moriturus. Îmi place. Aproape că mă simt un gladiator eroic gata de ultima bătălie în faţa publicului ce-l aclamă. Tigrul meu se numeşte Fritz. Şi un tigru cu aşa un nume nu poate fi periculos. E
doar un pisoi mai mare, dar inofensiv.
Deja mă simt mai bine.
Moriturus.
Sunt un moriturus.
Pe cartea mea de vizită produce un efect aparte: Lucio Battistini, moriturus.
Cobor spre Piazzale Flaminio, traversez insula pietonală
din Piazza del Popolo, unde poposesc turiştii în pantalonii lor scurţi. Mă opresc să mă uit la o tipă îmbrăcată ca Statuia Libertăţii, machiată cu alb şi purtând pe cap o pălărie cu raze. Stă neclintită în faţa obeliscului, cu fardul de pe obraji puţin şters. Mă aşez lângă ea, pe trepte. Tai frunză la câini în chip magistral.
Apoi mă îndrept spre Piazza Venezia, luând-o în zigzag printre străduţe. Observ o prăvălioară pe care n-o mai văzusem. Inscripţia e recentă. Intru, atras de nume: Taclale.
Mă întâmpină Massimiliano, un fost poliţist ieşit la pensie.
Înăuntrul prăvăliei, un şemineu stins, două canapele şi un fotoliu disparate în faţa unui televizor cu ecran lat, un frigider, un colţ de bucătărie unde se fierbe ceaiul şi o măsuţă. Pare sufrageria demodată a unei case, cu mobilă
14 Care va muri sau care este sortit să moară. (N.red.) 108
- FAUSTO BRIZZI -
luată cum s-a nimerit de prin târgurile de vechituri. De fapt, chiar este o casă.
Massimiliano are şaptezeci de ani şi se ţine foarte bine, nu a fost niciodată căsătorit, nu are nicio rudă în viaţă. E
cultivat şi inteligent. Îmi spune că, după ce a ieşit la pensie, a început să se plictisească; îşi petrecea zilele la parterul casei, ocupându-se cu filmele de epocă şi cu bucătăria, vechea lui pasiune. Dar nu era îndeajuns. Se simţea teribil de singur, iar pensioara lui nu-i permitea să pornească în călătorii prin lume. Aşa că a pictat firma cu TACLALE şi a pus-o deasupra intrării din stradă în propria-i casă, înlocuind uşa normală cu una cu vitrină, ca a unui magazin.
Apoi a aşteptat ca să intre cineva în acest joc.
— Ideea e simplă, îmi explică el. Primesc în casa mea oameni total necunoscuţi, le fac un ceai bun cu biscuiţi, stăm la taclale, ne uităm puţin împreună la televizor, cam asta. Pe scurt, ne ţinem de urât.
O prăvălie de taclale. Simplu, dar genial. Nici lui Leonardo da Vinci nu i-a trecut prin cap. O prăvălie de prietenie.
