Cina e veselă. Descoperim că Martina este o fostă

profesoară de istoria artei şi că, aşa cum îmi spusese deja, din când în când o înlocuieşte pe nepoata ei, Claudia, care part-time e ghid turistic. Are doi fii şi patru nepoţi şi e văduva unui general de la Garda Financiară.

— Printre altele, am descoperit că bărbatul ei mi-a emis în

’91 o înştiinţare că nu scot bonuri de casă. În sensul că erau prea puţine. Am găsit procesul-verbal şi el e cel care îl iscălise.

O coincidenţă grozav de amuzantă pentru Oscar, dar uşor stânjenitoare pentru Martina, care suferă în mod evident când îşi aminteşte de soţul dispărut. Schimb subiectul şi seara continuă veselă. Lorenzo şi Eva îi arată doamnei camera lor, iar micuţa o năuceşte cu pălăvrăgeala, până

când Paola merge să o salveze.

— Ce părere ai? îmi zice Oscar când rămânem singuri.

— Pare simpatică.

— Nu pare, e simpatică. Şi nu ştii cum e la pat. O panteră.

O văd pe Miss Marple în capătul culoarului şi nu prea mi-o pot închipui cu ciorapi plasă şi biciuşca în mână.

— Mi-a şi spus, continuă el, că nu ne putem căsători, că

pierde pensia de urmaş de la bărbatu-su. Mai bine aşa.

Ador cum amestecă el subiectele şi le sintetizează.

129

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Seara continuă cu un joc de mimă pe echipe, conduse de cei doi copii, băieţii contra fetelor. Echipa mea pierde pentru că Lorenzo şi Oscar nu sunt în stare să ghicească Salvaţi soldatul Ryan, în ciuda strălucitei mele performanţe într-ale mimei.

La miezul nopţii, Paola suflă în lumânărelele de pe tortul cu fructe exotice adus de Oscar. Copiii aplaudă, eu filmez totul cu iPhone-ul. În puţine cuvinte, suntem fericiţi. Umbra întunecată ce pluteşte deasupra familiei noastre ne-a lăsat în pace în seara asta.

După plecarea celor doi porumbei tomnatici, în timp ce Paola are grijă ca năduşitele noastre odrasle să se bage în pat, eu fac ordine în bucătărie. Mai ciugulesc nişte resturi de tort, încălcând astfel regimul meu alimentar atât de strict.

Apoi mă aşez puţin. Respir. Plămânii îmi iau foc. Nu-mi pot opri o lacrimă. A fost o seară frumoasă. Şi asta mă face să

sufăr şi mai mult.

Puţin mai târziu, intru şi eu în pat lângă Paola. Mă bag sub pătură şi o adulmec. Sunt îndrăgostit de mirosul ei. Nu o ating. Ştiu că nu e încă momentul. Mâine va fi momentul. De ziua ei, am pus la cale o seară specială. Nu voi da greş.

130

- FAUSTO BRIZZI -

— 75

Însă proiectele mele romantice naufragiază încă de la micul dejun, când Paola mă anunţă că a aranjat să iasă la un restaurant cu cele mai bune prietene ale ei. Cu ele îşi va sărbători ziua de naştere. Îmi pică prost şi caut o modalitate de a răsturna scorul acestei înfrângeri. Mi-a venit o idee, un cadou care o va lăsa cu gura căscată când se va întoarce la noapte.

Ies şi mă duc glonţ la librăria lui Roberto, scriitorul care scrie de plăcere.

— Ai vreun exemplar din Micul prinţ?

— Bineînţeles!

— Dar nu un exemplar normal, unul vechi, special. Vreau să spun de colecţie.

— Am chiar ceea ce îţi trebuie ţie.

Nici nu mă îndoiam. Se vâră într-o debara plină ochi de cărţi, de unde iese acel miros aparte de hârtie şi clei, ce-mi place la nebunie. Reapare după câteva minute, având în mână un exemplar îngălbenit şi puţin curbat de trecerea timpului.

— Este prima ediţie franceză din ’43. A apărut la câteva zile după traducerea englezească. Dar întrucât autorul este francez, după mine asta e versiunea originală. Ţi-o dăruiesc.

Insist să i-o plătesc, dar nici nu vrea să audă. A înţeles că

e un moment special. Şi cu adevărat aşa şi e.

Accept cadoul, cu condiţia de a-l putea invita măcar la un mic dejun. Îi las cinci euro, pe lângă cei douăzeci pentru achiziţionarea noului roman pe care l-a terminat de curând.

Se intitulează Dragoste dezlănţuită şi este despre trista poveste de amor dintre un sclav de culoare şi tânăra fiică a stăpânilor săi. Şi asta este o istorie cu un puternic iz de déjà-vu, dar merge şi aşa.

Aştept treaz întoarcerea Paolei. Am împachetat frumos cadoul cu fundiţă roşie şi l-am pus pe perna ei.

131

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Când soseşte în cameră, e frântă de oboseală, timp de zece minute nici nu bagă de seamă cadoul. Îl observă doar când vrea să se bage în pat.

— Şi ăsta ce e?

— E pentru tine. La mulţi ani, iubita mea.

Nu reacţionează. Desface pachetul. Se uită cu atenţie.

Sunt sigur că inima ei se umple de emoţie. Mă aştept să-mi zică: „Iubitule, ce dar minunat, unde l-ai găsit?”

Şi când colo zice: „O mai am. Exemplarul meu e mult mai bine păstrat. Du-l înapoi, mai ai bonul?”

Apoi se culcă, după un foarte scurt „noapte bună”.

E ceea ce s-ar numi o femeie de caracter.

În fond, am luat-o de soţie şi din acest motiv.

132

- FAUSTO BRIZZI -