poate, mă dezechilibrez, cad în apă şi sunt devorat pe dată
de peştii piranha care numai în visele mele se aventurează şi în apă sărată, în largul ţărmului de la Ladispoli. Mă trezesc când îmi mâncaseră deja toată pulpa piciorului drept.
Trecuseră nişte ani buni de când nu-mi mai visasem părinţii. Mi-e dor de ei. Şi îi urăsc profund. V-am anunţat că
o să vă vorbesc despre ei doar când o să am chef. Azi am chef. Şi aşa o să-i urâţi şi voi.
După sarcina nedorită, mama şi tata au trăit câţiva ani în casa bunicilor mei pe care îi cunoaşteţi. Apoi, tata a găsit de lucru ca disc-jockey (chiar dacă pe atunci nu se numea aşa) la un ring de dans din Ostia Lido şi a reuşit deci să capete o leafă suficient de mare ca să-şi permită să plătească o chirie şi să locuiască doar cu mama. Astfel s-a întâmplat că, la frageda vârstă de doi ani şi trei luni, am plecat să locuiesc cu cei doi tineri nefericiţi, de douăzeci de ani, într-o garsonieră
din Ostia, ceea ce vara are o noimă, dar iarna n-are niciuna.
Mama mai rotunjea venitul familiei făcând curat cu ora prin casele de pe litoral, în timpul sezonului estival. Seara era atât de obosită, că adormea aproape întotdeauna cu mine, chiar atunci când tata mergea la lucru la acel local.
Aveam cam trei anişori când am descoperit pe neaşteptate lucrul cel mai groaznic pe care un copil îl poate descoperi: că
tata şi mama nu se iubeau. Stăteau împreună pentru că
venisem eu pe lume, dar nu aveau nicio afinitate sau stimă
reciprocă. Scânteia iubirii dintre ei nu se aprinsese niciodată.
Legea avortului datează din 1978 şi deci nu avuseseră
altceva de ales decât să-mi accepte prezenţa nedorită. Să
înţelegi la trei ani că eşti „nedorit” nu e chiar frumos, credeţi-mă. Eu eram obiectul pe care se răfuiau la fiecare ceartă, eu eram ţapul ispăşitor al oricărei ciondăneli. Dacă aş fi avut cincisprezece ani, aş fi fugit de acasă, dar aveam cu doisprezece mai puţin şi, în plus, nici nu aveam o inimă de leu.
Într-o zi, tata ne-a înştiinţat că găsise de lucru pe o navă
de croazieră. Angajat pe şase luni în Caraibe ca animator.
98
- FAUSTO BRIZZI -
Nici măcar nu l-am însoţit la aeroport. Salutul nostru grăbit de rămas-bun a avut loc în bucătărie. L-am văzut de la fereastră urcându-se în taxi. Nu s-a mai întors. Mama a plâns şase luni. Am revenit în casa părinţilor ei şi acest lucru mă făcea fericit. Bunicii erau singurul element stabil din viaţa mea. În vara următoare, mama, care între timp devenea tot mai extravagantă şi mai deprimată, a plecat cu o prietenă
în India în căutarea propriei sale fiinţe. Nu ştiu dacă s-a găsit pe sine, dar ştiu cu siguranţă că nu am mai văzut-o de atunci. Iubirea pentru fiul său nu era cu siguranţă punctul ei forte. Din acea zi, sub toate aspectele, bunicii au însemnat familia pentru mine. Au însemnat totul pentru mine. Acum înţelegeţi de ce nu vorbesc cu plăcere despre iubitorii mei părinţi?
99
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 86
Cofetăria lui Oscar e închisă duminica, se deschide abia pe la două noaptea, pentru a pregăti bunătăţile pentru a doua zi dimineaţă. Socrul meu se plictiseşte duminica. De când e văduv, sau de când e din nou singur, cum spune el, acasă se duce doar ca să doarmă. Înainte, pe când trăia soţia lui, veneau adesea la noi la masă sau mergeam noi la ei. Acum se pripăşeşte şi el pe unde poate prin Trastevere, se aşază
prin vreun bar ca să vadă meciul cu Roma, intră în vorbă cu oricine ar fi dispus să-l facă să petreacă senin un sfert de oră.
— Şi ştii ce am făcut duminica trecută? mă întreabă cu o neobişnuită siguranţă de sine.
— Nu, ce ai făcut? îi răspund eu, ca într-un scenariu radiofonic.
— În timp ce mă plimbam, am văzut valuri-valuri de turişti ieşind de la metrou, la staţia Ottaviano; câteva grupuri de elevi nordici veniţi cu şcoala, un pâlc de fotografi japonezi de toate vârstele şi un escadron de pensionari nemţi, în pantalonaşi scurţi. Şi ştii ce m-a dus mintea?
— Nu, ce te-a dus mintea?
Nu-l pot suferi când pune întrebări numai ca să obţină
atenţia publicului, care în acest caz e format doar din mine.
— M-am alipit şi eu la grupul de nemţi. Vizita cuprindea Colosseumul, Cupola de la San Pietro şi Muzeele de la Vatican. Ghidul, una Martina, era italiancă, dar cu ei vorbea nemţeşte şi eu nu pricepeam o iotă. Şi atunci ce am născocit?
— Ce-ai născocit? întreb eu resemnat.
— Mă prefac că sunt mut. Şi aşa, devin chiar simpatic tuturor.
Surâd, imaginându-mi-l cum molfăie sandviciuri cu varză
acră, pe care i le oferă nişte temerare octogenare din München, cum se hlizeşte la replici pe care nu le înţelege, 100
- FAUSTO BRIZZI -
cum se opinteşte să urce scările până în vârful Cupolei Vaticanului şi cum face poze cu toţi.
— Şi ghidul nu s-a prins?
— Deloc. Era o tipă interesantă. Am auzit-o vorbind la telefon în italiană, cu fiică-sa, cred. E văduvă şi e hobby-ul ei să lucreze ca ghid.
