— Una singură: apără toate mingile care vin spre tine.

Simplu, nu?

Azi e confruntarea noastră cu echipa de pe ultimul loc în clasament, căreia noi îi spunem Atletico Pasădeloc, în loc de Atletico Casalpalocco, aşa cum e denumirea ei oficială. Sunt în medie, la fiecare meci, cam cu cincisprezece goluri în urma adversarului. Nu au reuşit vreodată nici măcar un scor egal.

Intrăm în apă relaxaţi, ştim că le suntem superiori. Şi iată

că la sfârşitul reprizei a treia avem un gol mai puţin, 8 la 7

pentru Pasădeloc. Sunt furia personificată pe banca antrenorilor. Urlu şi-i îndemn pe băieţi să scoată mingea, să

tragă. Dacă pierdem, ne luăm adio de la speranţa de a ne califica în play-off. Chiar şi Giacomo, de regulă ponderat ca un englez, se dezlănţuie cu o mânie neaşteptată, ba chiar trage şi câte o înjurătură.

Începem ultimul sfert de meci cu o brutalitate ce nu ne caracterizează. Îi batem la un gol diferenţă în ultima secundă, dar nimeni nu se mai bucură. Sunt ca scos din minţi. Ne-am subapreciat adversarii şi am riscat să

119

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

compromitem întregul nostru sezon. La vestiar, le trag tuturor o săpuneală de zile mari. Apoi mi se întunecă vederea şi leşin.

Îmi revin în micul punct sanitar al piscinei. Sunt cu mine Giacomo şi o tânără antrenoare de înot.

— Stai liniştit, îmi zice ea. Am şi chemat ambulanţa. Ţi-ai pierdut cunoştinţa doar pentru câteva minute.

Nu vreau nicio ambulanţă.

— Mi-a scăzut tensiunea, spun ridicându-mă de pe pat.

Dar, de fapt, mi-e teamă că e din cauza nemâncării sau a ultimei şedinţe de chimioterapie. Sau a amândurora.

Ies din punctul sanitar şi îi văd pe băieţii mei cum încă

mai zăbovesc pe acolo. Mă privesc cu un aer straniu. Pentru un antrenor, ba mai mult, pentru un condotier, lucrul cel mai rău e să vădeşti slăbiciune în faţa propriilor soldaţi. Azi, cariera mea de antrenor neînfricat şi fără pată s-a încheiat.

Sau poate că e doar un nou început.

120

- FAUSTO BRIZZI -

— 79

În timp ce peste Roma se lasă umbrele serii, socrul meu Oscar se pregăteşte pentru întâlnirea lui galantă, iar eu mă

îndrept, ca un condamnat la spânzurătoare, spre o şedinţă a locatarilor din bloc.

Întrebarea e: de ce un om care mai are şaptezeci şi nouă

de zile de viaţă trebuie să-şi piardă timpul cu şedinţele de bloc?

De fapt, adevărata întrebare e alta: cine a inventat statul la bloc?

Pornind de la ideea că Leonardo da Vinci nu poate fi bănuit de data asta, eu aş pune să se elibereze un mandat internaţional de arestare pentru a-l identifica pe cel care se face responsabil de aceasta, apoi să fie închis şi, în cele din urmă, să fie trimis la ghilotină în piaţa centrală, în aplauzele bucuroase ale locatarilor de bloc. Îi salut pe vecinii mei şi desluşesc deja pe chipurile lor crâmpeie din încăierările ce se vor dezlănţui peste puţin. O clipă mai târziu, mă hotărăsc să-mi petrec seara cu totul altfel. Îi sun pe Umberto şi pe Corrado. Şi imediat după, ieşim la un restaurant. Acelaşi restaurant spre care, peste jumătate de oră, se vor îndrepta Oscar şi Miss Marple.

Când intră în salon şi, cu o galanterie ieşită din comun, deschide drumul Martinei celei trecute de prima tinereţe, dă

cu ochii de noi aşezaţi la masa de alături. Ne priveşte cu ură.

„Voi ce faceţi aici, ticăloşilor?” pare a fi subtitrarea gândurilor lui.

Îi zâmbesc discret. N-aş fi vrut să pierd un asemenea spectacol.

Comand zarzavaturi, sub privirea dispreţuitoare a prietenilor mei care se lansează cu o poftă de lup într-un mix grill şi ne petrecem seara trăgând cu urechea la tâmpeniile pe care Oscar le inventează ca să o impresioneze pe doamna, care de altfel e simpatică. Nişte clipe de neuitat când se grozăveşte că ar fi făcut doi ani de voluntariat în Africa şi 121

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

când afirmă că e gras doar ca o chestiune de imagine: „Un cofetar nu poate fi slab, ar crede clienţii că nu ştii să găteşti”.

Deja de pe la al doilea fel de mâncare sunt sigur că

pensionara a intrat în joc şi că socrul meu şi-a găsit, într-un mod atât de rocambolesc, o nouă tovarăşă de viaţă. Când plăteşte nota şi se îndreaptă spre ieşire cu Martina, decidem să-i lăsăm în pace. Oscar îmi face cu ochiul înainte de a ieşi, iar eu rămân cu prietenii mei, ca să râdem şi să ne ţinem de glume.

Mă întorc acasă şi o trezesc cu un sărut pe Paola, care a adormit în faţa televizorului. Oscar mi-a cerut să nu-i vorbesc încă nimic despre toate aceste mişcări. Scot din sertar caietul şi tai cu o linie propoziţia „Să o găsesc pe Miss Marple”.

Fac un duş. Azi am mâncat doar zarzavat şi adevărul e că

mă simt mult mai bine. Simt mai multă energie şi mai mult optimism. Dar mai ales, am chef să fac dragoste. Sunt mai mult de trei luni de când nu fac dragoste cu Paola. E un record. Nici măcar în timpul sarcinilor nu am fost din punct de vedere sexual atât de departe unul de celălalt. Soţia mea vine în pat la zece minute după mine, cu un ceai în mână.

Mă fac că dorm deja. Apoi încerc să-i mângâi braţul. Mă

evită.

— Lucio, per favore15.

Lucio, per favore.

Analiza logică.

Lucio este apelativul. Faptul că nu mi s-a adresat cu iubitule indică distanţă şi răceală. Nu mi-a spus niciodată

Lucio.

Per este o prepoziţie cu funcţii foarte amestecate. O folosim când vrem să indicăm o înmulţire (sette per otto – „şapte ori opt”), sau o mişcare printr-un loc (camminavo per Parigi –

„mă plimbam prin Paris”) şi în mii de alte feluri. Legată de substantivul favore capătă un înţeles precis, ce indică

15 Lucio, te rog. (în italiană, în orig.) (N.red.) 122