Din fericire, criza e trecătoare. Organismul meu, de îndată ce înţelege că hrana nu va veni, se linişteşte şi încetează să tot trimită semnale de alarmă.

Mă întorc la prăvălia de Taclale. Trebuie să-i povestesc lui Massimiliano că i-am urmat sfatul.

— Bine, mă bucur, îmi răspunde, în timp ce-mi face un ceai de plante.

— Chiar dacă e târziu, vreau să încerc până la capăt.

— Mi se pare cea mai bună alegere.

Mă uit cu o atenţie de om flămând la biscuiţii pe care data trecută îi înmuiam în ceai. Simt cum îmi creşte salivaţia ca Lupului cel rău când îi pândeşte pe Cei Trei Purceluşi. Îl rog să ascundă biscuiţeii în dulap. Ochii care nu văd… Mereu cea mai bună opţiune.

— Vei vedea, îmi spune Massimiliano în timp ce încarcerează preţioasele bunătăţi, că mâncatul mai puţin şi mai sănătos îţi va spori energia de la zi la zi.

— Sper şi eu, că mă scol dimineaţa gata obosit.

În acel moment, sună la uşă un nou client, un domn slab şi deşirat, cam la cincizeci de ani, cu un aer abătut. Uitasem că mă aflu într-un local public, şi nu în casa unui prieten.

— Poţi reveni peste vreo jumătate de oră? îl întreabă

Massimiliano pe noul venit. Sau dacă ai chef, te uiţi puţin cu noi la televizor.

Deşiratul acceptă. Şi astfel ne trezim uitându-ne toţi trei la o reluare a serialului Happy Days. La memorabilul episod în care Fonzie, în urma unui pariu, sare cu schiurile pe apă

peste un rechin alb.

— Toată povestea e aşa absurdă, explică Massimiliano, că

în Statele Unite se zice jumping the shark ori de câte ori un serial îşi epuizează întreaga sevă creatoare.

116

- FAUSTO BRIZZI -

— Mie îmi plăcea episodul ăsta, precizează deşiratul, pe care între timp am descoperit că-l cheamă Giannandrea.

Poate că e aşa mâhnit din cauza numelui său de botez.

— Şi mie îmi plăcea, confirm la rândul meu.

— Tuturor ne plăcea. De fapt, ochii noştri erau diferiţi atunci faţă de acum.

Când se termină episodul, trebuie să recunosc că expresia idiomatică americană e foarte nimerită: povestea toată, în ciuda imaginii mitice a lui Fonzie, care face schi nautic în jachetă de piele, e cu adevărat urâtă şi prea puţin verosimilă.

Dar a reuşit, timp de jumătate de oră, să mă facă să nu mă

mai gândesc la foamea care mă chinuie. Îmi iau rămas-bun de la Massimiliano şi de la Giannandrea şi mă îndrept spre casă.

Telefonul lui Umberto mă ia prin surprindere.

— Mi-a scris pe Facebook!

— Cine?

— Cum cine? Martina, ghidul turistic. Miss Marple!

Alerg la el acasă. Abia aştept să-i comunic socrului meu vestea. Între timp, trebuie să răspundem însă ceva la mesajul nu tocmai cordial al doamnei.

„Bună ziua. Eu sunt doamna din fotografie. Dar nu sunt bunica lui şi nu ştiu ce joc stupid e ăsta. Dacă nu elimină

imediat imaginea mea de pe profilul lui, anunţ carabinierii.”

Este ceea ce se numeşte începutul în picaj al unei poveşti de dragoste.

Mă decid să-i povestesc adevărul. Îi scriu că socrul meu este neamţul cel mut şi rotofei din turul de oraş de acum două săptămâni şi că şi-ar dori să o revadă. Că am încercat să-i dăm de urmă prin organizatorii excursiei, dar nu reieşea că ar fi existat nicio Martina la ei. Doamna este online şi răspunde imediat.

117

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

„Nu apărea numele meu, pentru că uneori o înlocuiesc pe nepoată-mea. Iar tour operatorul nu ştie asta. Îi puteţi spune socrului dumneavoastră că înţelesesem foarte bine că nu e mut şi că voi fi fericită să accept invitaţia lui la cină. Îmi poate scrie la acest mail. Mulţumesc”.

După două ore, întâlnirea e deja fixată pentru poimâine, într-un mic restaurant din Trastevere. Oscar nu mai încetează să-mi mulţumească şi să-mi ceară sugestii despre cum să se îmbrace.

Pe post de Cupidon chiar că sunt de zece cu felicitări.

118

- FAUSTO BRIZZI -

— 80

Săpunel, portarul nostru în care nu-ţi poţi pune nicio bază, vine la mine în vestiarul de la piscină şi mă întreabă, pe nepusă masă:

— Cum vă simţiţi, Mister?

— În ce sens?

Nimeni din echipă nu m-a întrebat vreodată cum mă simt, de regulă, eu sunt cel care îi întreb asta după antrenamente sau înaintea unui meci.

— În sensul că… am văzut că tuşiţi.

Mă temeam că a descoperit ceva legat de boala mea.

Echipa nu ştie nimic. I-am spus doar lui Giacomo, adjunctul meu, cerându-i însă discreţie maximă. Parţialul său autism contribuie la păstrarea unui secret.

— Bine, mulţumesc, puţină bronşită.

— V-o fi prins frigul. Indicaţii pentru meciul de azi?