Văd în chiuvetă nişte fire răzleţe de păr. Îmi trec mâna prin păr şi un smoc se desprinde ca prin farmec.
Subţierea firelor de păr.
Şi asta am.
Colecţia e completă.
De fapt, nu ştiu să vă spun câte dintre aceste simptome sunt reale şi câte sunt provocate de autosugestie. Zilele astea stau numai la computer să-mi studiez boala, în mod obsesiv, şi sunt sâcâitor, nu vorbesc de nimic altceva, ca mămicile de bebeluşi, care îşi chinuie prietenii cu cronicile detaliate ale păpicii şi ale schimbării pamperşilor.
Chestia este că nu mă simt bine.
Paola îşi dă seama şi, pentru prima oară de când am fost din nou admis în casă, are un gest afectuos faţă de mine. Mă
ajută să mă instalez în fotoliu, ca să mă uit la reluarea unei legendare finale de la Wimbledon din 1980, pregăteşte un cuşcuş cu zarzavat şi mi-l serveşte pe o tavă. Apoi se aşază
lângă mine, ca să vadă cel de-al cincilea set în care perseverentul Borg îl înfrânge pe genialul McEnroe. Tenisul o plictiseşte şi-mi dau seama că prezenţa ei reprezintă modul de a-mi spune că mă iubeşte. Exact când termin de mâncat, arbitrul exclamă: „Game, set and match Borg!” Constat că
94
- FAUSTO BRIZZI -
Paola a adormit lângă mine. Mă ridic şi merg să explorez ce se petrece în camera lui Lorenzo şi a Evei: este prea multă
linişte pentru gustul meu.
Lorenzo a demontat un ventilator şi încearcă să-l facă la loc cu complicitatea surioarei mai mici. Stau aşa încât să nu mă vadă şi rămân să mă uit la ei. Mă emoţionez când Eva zice: „Iute, până nu se prinde tata!”
Cine ştie cum mă văd ei pe mine. Am crezut mereu, în echilibrul cuplului nostru, că eu sunt poliţistul cel bun, dar poate că nu e aşa şi în ochii lor. Fac puţin zgomot pentru a-mi anunţa prezenţa, iar cei doi conspiratori se întorc spre mine, surprinşi în flagrant. Prima frază a lui Lorenzo e genială:
— Tată, jur că îţi iau altul.
— Cu ce bani? îl întreb curios şi deja îmbunat.
— Din banii mei de buzunar! îmi răspunde serios.
— Cinci euro pe săptămână, ăsta o costa vreo cincizeci de euro, deci o să ai nevoie de cam toată vara.
— Îl ajut eu, intervine Eva.
Ador când se solidarizează. Lucrul cel mai emoţionant pentru un tată e să-şi vadă copiii făcând mereu echipă.
— Cu cei trei euro, într-adevăr, veţi ajunge la total mult mai iute.
S-au liniştit. Au înţeles că, de data asta, au driblat în mod strălucit pedeapsa.
Doar o clipă mai târziu descopăr că, în afară de ventilator, Lorenzo mai demontase şi platanul bătrânului meu pick-up.
Număr până la trei, trag aer în piept şi mă întorc în salon.
Nu vreau să rămână cu amintirea unui tată stăpân absolut care le sancţionează creativitatea. Dar eram tare legat de pick-upul acela. Era un cadou de la bunicul de când am împlinit şaptesprezece ani, era un miracol că încă mai funcţiona, chiar dacă sunetele discurilor de vinil erau deja mai miorlăite. Nu ştiu de ce îmi vine în minte o amintire de demult, o nuvelă de-a lui Giovanni Verga, pe care nimeni n-o mai citeşte dacă a trecut de treisprezece ani: Bunurile. Lăsaţi 95
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
lectura acestei cărţi şi mergeţi să recitiţi acea nuvelă chiar acum, ca adulţi. O găsiţi pe internet cu uşurinţă. Scriitorul sicilian povesteşte istoria unui ţăran, pe nume Mazzaro, putred de bogat şi legat de bunurile lui într-atât, încât, ajuns în pragul morţii, suferă mai mult pentru că obiectele sale nu îl pot urma, decât pentru evenimentele dramatice care îl au pe el protagonist. O lecţie de viaţă simplă şi surprinzătoare, concentrată în puţine pagini care, numai ele, valorează cât tot romanul Familia Malavoglia.
Eu am fost Mazzaro atâţia ani ai vieţii mele, am cumpărat obiecte inutile de toate soiurile, am colecţionat benzi desenate şi discuri, tricouri şi costume de baie. Poate că încă
mai sunt puţin Mazzaro, îmi pare rău să-mi părăsesc bunurile personale. Dar am presimţirea că are loc deja în mine o progresivă detaşare, o lentă rupere de obiecte. Îmi dau seama de asta ori de câte ori citesc o revistă de benzi desenate şi îi îndoi fără milă cotorul, nemaiavând nimic din sacrul respect pe care i-l purtam până nu cu multe luni în urmă. Realizez pe loc că oamenii nu se împart în buni şi răi, meridionali şi septentrionali, inteligenţi şi proşti, sau miile de alte distincţii pe care le inventăm pentru a ne mai anima existenţa. Ci ei se împart în „cei care îndoaie foile unei cărţi”
şi în „cei care nu îndoaie foile unei cărţi”. Primii sunt fericiţi.
Ceilalţi pot să devină.
96
- FAUSTO BRIZZI -
— 87
Mi-am visat părinţii. De când iau doze industriale de ibuprofen ca să-mi mai calmeze durerile, dorm mai profund.
Visez adesea şi, mai ales, îmi amintesc mereu ce s-a întâmplat în mintea mea în timp ce corpul meu este în standby. Toate sunt vise de copil.
De această dată, ne găseam la bordul unei bărci roşii cu vâsle, în larg faţă de ţărmul localităţii Ladispoli. Eu aveam doi ani, tata şaizeci, iar mama şaisprezece. Un adevărat haos cronologic şi oniric, căci nu i-am cunoscut niciodată la astfel de vârste.
La un moment dat ne atinge uşor un rechin alb uriaş, ce trece ca o barcă cu motor la vreo trei metri de noi, iar valurile pe care le produce aproape că ne răstoarnă în apă. Chiar dacă e doar un vis, un rechin alb monstruos la cincizeci de metri de ţărmul staţiunii Ladispoli e oricum prea puţin probabil. Dar nu e singur, e o haită întreagă. Sunt cam douăzeci care ne înconjoară, apoi ne atacă, vrând să ne mănânce. Ne arată nişte colţi ce par maşini de tocat carne şi o uriaşă gură ascuţită, pregătită să ne întâmpine, să ne mixeze, să ne digere. Tata se luptă eroic, lovindu-i cu vâsla, dar e primul înghiţit, cu vâslă cu tot. Mama mă lasă singur, fără să stea prea mult pe gânduri, se aruncă în apă şi încearcă să scape înotând. Un rechin o înghite ca pe o aspirină umană, după nici zece mişcări de braţe. Rămân singur, pare ar fi remake-ul italian al filmului Viaţa lui Pi, în care eu sunt Pi, iar în locul tigrului, ca să facem uz din plin de efecte speciale, sunt cam douăzeci de rechini albi, mari cât Godzilla. Urlu înspăimântat. Sunetul urletului meu se aude şuierător şi cristalin, apropiat ultrasunetelor, şi devine o armă letală. Văd cum dinţii rechinilor se sparg precum nişte cristale pe care preaputernicul Hulk le izbeşte cu o bâtă. O iau cu toţii la sănătoasa, puşi pe fugă de vocea mea bubuitoare precum tunurile unui galion al piraţilor. Am învins! Două clipe mai târziu, în timp ce mă bucur peste 97
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
