Pe neaşteptate mă simt un ratat.

Acul între timp şi-a încheiat treaba lui mârşavă şi mi-a injectat obişnuita doză de otravă. Nu mai sunt sigur că am ales cum trebuia.

— Cum vă simţiţi, domnule Battistini? mă întreabă

infirmiera.

Deja dau mereu acelaşi răspuns.

— Rău, mulţumesc.

Ies din cămăruţa aceea care induce claustrofobie şi îl văd din nou în sala de aşteptare pe pacientul vorbăreţ care ţine să-mi sublinieze că se află la al treilea ciclu de chimioterapie.

Eu, în locul lui, nu l-aş face şi pe al patrulea. Apuc braţul pe care Paola mi-l întinde şi ieşim la aer. Îmi vine să plâng.

107

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 83

Faptul că nu mai merg la lucru la sala de fitness îmi dă o senzaţie stranie. Mă plimb prin parcul de la Villa Borghese la o oră neobişnuită, la 11:30 dimineaţa. Mă simt aproape un privilegiat. Îmi vine în minte un cuvânt latinesc pe care cu toţii îl asociem cu Colosseum-ul şi cu sângeroasele sale jocuri felino-sportive: moriturus14. Nu e rău. E un cuvânt mai precis, mai evocativ şi are savoarea nostalgică a manualului de şcoală elementară. Moriturus. Sunt un moriturus. Îmi place. Aproape că mă simt un gladiator eroic gata de ultima bătălie în faţa publicului ce-l aclamă. Tigrul meu se numeşte Fritz. Şi un tigru cu aşa un nume nu poate fi periculos. E

doar un pisoi mai mare, dar inofensiv.

Deja mă simt mai bine.

Moriturus.

Sunt un moriturus.

Pe cartea mea de vizită produce un efect aparte: Lucio Battistini, moriturus.

Cobor spre Piazzale Flaminio, traversez insula pietonală

din Piazza del Popolo, unde poposesc turiştii în pantalonii lor scurţi. Mă opresc să mă uit la o tipă îmbrăcată ca Statuia Libertăţii, machiată cu alb şi purtând pe cap o pălărie cu raze. Stă neclintită în faţa obeliscului, cu fardul de pe obraji puţin şters. Mă aşez lângă ea, pe trepte. Tai frunză la câini în chip magistral.

Apoi mă îndrept spre Piazza Venezia, luând-o în zigzag printre străduţe. Observ o prăvălioară pe care n-o mai văzusem. Inscripţia e recentă. Intru, atras de nume: Taclale.

Mă întâmpină Massimiliano, un fost poliţist ieşit la pensie.

Înăuntrul prăvăliei, un şemineu stins, două canapele şi un fotoliu disparate în faţa unui televizor cu ecran lat, un frigider, un colţ de bucătărie unde se fierbe ceaiul şi o măsuţă. Pare sufrageria demodată a unei case, cu mobilă

14 Care va muri sau care este sortit să moară. (N.red.) 108

- FAUSTO BRIZZI -

luată cum s-a nimerit de prin târgurile de vechituri. De fapt, chiar este o casă.

Massimiliano are şaptezeci de ani şi se ţine foarte bine, nu a fost niciodată căsătorit, nu are nicio rudă în viaţă. E

cultivat şi inteligent. Îmi spune că, după ce a ieşit la pensie, a început să se plictisească; îşi petrecea zilele la parterul casei, ocupându-se cu filmele de epocă şi cu bucătăria, vechea lui pasiune. Dar nu era îndeajuns. Se simţea teribil de singur, iar pensioara lui nu-i permitea să pornească în călătorii prin lume. Aşa că a pictat firma cu TACLALE şi a pus-o deasupra intrării din stradă în propria-i casă, înlocuind uşa normală cu una cu vitrină, ca a unui magazin.

Apoi a aşteptat ca să intre cineva în acest joc.

— Ideea e simplă, îmi explică el. Primesc în casa mea oameni total necunoscuţi, le fac un ceai bun cu biscuiţi, stăm la taclale, ne uităm puţin împreună la televizor, cam asta. Pe scurt, ne ţinem de urât.

O prăvălie de taclale. Simplu, dar genial. Nici lui Leonardo da Vinci nu i-a trecut prin cap. O prăvălie de prietenie.

Adaugă şi că, la plecare, clienţii pot lăsa câţiva bănuţi, câţi vor, pentru cheltuielile gazdei (de obicei, cinci euro).

— Şi cum merg afacerile?

— Foarte bine. În ziua de azi, oamenii nu au nevoie de nimic în afară de cineva care să stea să îi asculte. Aproape că

nu am nicio oră liberă.

— Şi ce fel de clientelă vine pe aici? îl întreb.

— Amestecată. Îndrăgostiţi refuzaţi în amor, pensionari ca şi mine, ba chiar şi câte un manager în pauza de prânz, în căutarea unei ore de relaxare cu un „fals bunic”, surâde el.

Massimiliano îi întreţine pe toţi cu conversaţia lui veselă şi cu prăjiturelele lui, iar în cartier şi-a câştigat deja o numeroasă clientelă fidelă. E o activitate terapeutică să-ţi petreci două ore cu el, vi-l recomand tuturor, nici nu se compară cu masajele shiatsu sau cu pastilele antidepresive.

Cred că, mai devreme sau mai târziu, vreo multinaţională îi 109

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

va copia ideea şi va deschide un lanţ de fast friends cu sloganul „Cumpără şi tu un prieten!”

Rămân cu el câteva ore. Ne uităm chiar şi la un episod din Happy Days transmis prin satelit şi îi povestesc despre boala mea şi despre tratamentul pe care l-am început. Mă

dumiresc abia acum că am luat în sinea mea hotărârea să

nu mai merg să mi se bage un ac în venă care să mă

năucească progresiv. La revedere, chimioterapie! Doar mă

gândesc, şi simt că sunt mai bine.

Massimiliano îmi spune că el de ani de zile a devenit vegetarian şi că stilul lui alimentar ajută în lupta cu cancerul. Nu e un expert, dar îmi sugerează să caut o soluţie alternativă, evitând însă şarlatanii şi adresându-mă celor ce folosesc metode naturale.

— Eu te sfătuiesc să vorbeşti cu un naturopat.

— Cu ce se ocupă un naturopat?

— Îţi arată o cale către o viaţă mai sănătoasă. Este, să

zicem, undeva între un nutriţionist şi un psiholog.