Pulcinellei i se păru că vede o lăcrimuţă în colţul ochilor lui Mănâncă-foc, dar cum încă nu putea avea încredere deplină în el, se gândi că poate se înşelase.
— Ai dreptate, Pulcinella… spuse în şoaptă uriaşul, ştergându-şi obrazul, nu credeaţi voi că şi eu pot plânge…
dar eu n-o fac dinadins… îmi curg singure lacrimile astea…
hapciu…
Arlecchino îi întinse o bucată de pânză colorată ca să se şteargă. Mănâncă-foc când o luă îi atinse uşor mâna: era caldă.
Îşi ridică privirea şi văzu în faţa lui, printre toate acele fire şi pânze, un copilaş zdravăn cu o expresie foarte ştrengărească.
— Nu mă îndoiam… spuse el ştergându-şi lacrimile, parcă
ar fi epidemie de umanitate… în câteva zile Marele teatru de păpuşi nu va mai exista. Şi nici eu. Unde s-a mai văzut un păpuşar fără păpuşi? E ca o căruţă fără roate… nu merge.
Mănâncă-foc se ridică şi începu să strângă cu blândeţe marionetele.
— Lumea a plătit bilet şi pentru astă-seară şi nu putem s-o dezamăgim… atâta timp cât reuşim să ţinem spectacolul şi oamenii nu-şi dau seama…
Mănâncă-foc, ţinându-şi în braţe toate marionetele, se îndreptă către ieşire. Se pregătea să coboare treptele barăcii sale, când se întoarse spre Arlecchino care rămăsese aşezat pe un cufăr.
— Ţi-am lăsat nişte friptură de berbec acolo… ia-ţi cât vrei, că eu îmi frig alta… şi nu te îndepărta de baracă… mă întorc 88
- FAUSTO BRIZZI -
într-un ceas… dacă ţi se face somn, întinde-te acolo pe jos…
dar nu uita să te acoperi cu ceva, că nu mai eşti de lemn şi eşti sensibil…
Zicând acestea, zdrahonul nu mai aşteptă răspuns şi coborî din căruţă, cu un scârţâit de trepte, pierzându-se în ceaţa care învăluia căsuţele din jur.
Arlecchino mai rămase aşezat acolo încă o vreme. Nu ştia dacă să mănânce nişte berbec sau să se ducă să doarmă.
Nu era o decizie grea.
Dar el nu era obişnuit cu aşa ceva.
— Domnule Battistini?
O clipă m-am temut că era Mănâncă-foc.
— Domnule Battistini! Treziţi-vă!
Nu e Mănâncă-foc. Dar îi seamănă mult. E infirmiera vorbăreaţă care m-a primit la intrare. Mi-a şi scos acul din venă. Am visat. Un vis de copil.
De o viaţă nu mai aveam vise de copil.
— Mai rămâneţi aşezat câteva minute… îmi spune. E
posibil să simţiţi că vi se învârte capul.
Aprob şi fac ce mi se spune.
Îmi continui fantezia cu ochii deschişi.
Pinocchio este povestea mea preferată. E poate prima carte pe care am citit-o, depăşită în sufletul meu doar de Comoara din insulă şi de piraţii ei. Cine ştie de ce mi-a revenit în minte tocmai acum. Şi cine ştie dacă autorul, Collodi, ar fi de acord cu reinterpretarea operei sale în acest vis al meu.
L-am iubit întotdeauna pe Collodi, regele monoscriitorilor, al autorilor celebri pentru o unică operă. Poate că au scris peste zece, dar una dintre ele este într-atât de deasupra celorlalte prin faimă şi realizare, încât aruncă în deşertăciune restul producţiei literare.
Dante? Divina comedie.
Swift? Călătoriile lui Gulliver.
Defoe? Robinson Crusoe.
Manzoni? Logodnicii.
89
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Antoine de Saint-Exupéry? Micul prinţ.
Collodi? Evident, Pinocchio.
Acesta din urmă are cel mai memorabil început de carte din toate timpurile.
O capodoperă a sintezei, amuzamentului şi metaliteraturii.
