Ador când se solidarizează. Lucrul cel mai emoţionant pentru un tată e să-şi vadă copiii făcând mereu echipă.

— Cu cei trei euro, într-adevăr, veţi ajunge la total mult mai iute.

S-au liniştit. Au înţeles că, de data asta, au driblat în mod strălucit pedeapsa.

Doar o clipă mai târziu descopăr că, în afară de ventilator, Lorenzo mai demontase şi platanul bătrânului meu pick-up.

Număr până la trei, trag aer în piept şi mă întorc în salon.

Nu vreau să rămână cu amintirea unui tată stăpân absolut care le sancţionează creativitatea. Dar eram tare legat de pick-upul acela. Era un cadou de la bunicul de când am împlinit şaptesprezece ani, era un miracol că încă mai funcţiona, chiar dacă sunetele discurilor de vinil erau deja mai miorlăite. Nu ştiu de ce îmi vine în minte o amintire de demult, o nuvelă de-a lui Giovanni Verga, pe care nimeni n-o mai citeşte dacă a trecut de treisprezece ani: Bunurile. Lăsaţi 95

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

lectura acestei cărţi şi mergeţi să recitiţi acea nuvelă chiar acum, ca adulţi. O găsiţi pe internet cu uşurinţă. Scriitorul sicilian povesteşte istoria unui ţăran, pe nume Mazzaro, putred de bogat şi legat de bunurile lui într-atât, încât, ajuns în pragul morţii, suferă mai mult pentru că obiectele sale nu îl pot urma, decât pentru evenimentele dramatice care îl au pe el protagonist. O lecţie de viaţă simplă şi surprinzătoare, concentrată în puţine pagini care, numai ele, valorează cât tot romanul Familia Malavoglia.

Eu am fost Mazzaro atâţia ani ai vieţii mele, am cumpărat obiecte inutile de toate soiurile, am colecţionat benzi desenate şi discuri, tricouri şi costume de baie. Poate că încă

mai sunt puţin Mazzaro, îmi pare rău să-mi părăsesc bunurile personale. Dar am presimţirea că are loc deja în mine o progresivă detaşare, o lentă rupere de obiecte. Îmi dau seama de asta ori de câte ori citesc o revistă de benzi desenate şi îi îndoi fără milă cotorul, nemaiavând nimic din sacrul respect pe care i-l purtam până nu cu multe luni în urmă. Realizez pe loc că oamenii nu se împart în buni şi răi, meridionali şi septentrionali, inteligenţi şi proşti, sau miile de alte distincţii pe care le inventăm pentru a ne mai anima existenţa. Ci ei se împart în „cei care îndoaie foile unei cărţi”

şi în „cei care nu îndoaie foile unei cărţi”. Primii sunt fericiţi.

Ceilalţi pot să devină.

96

- FAUSTO BRIZZI -

— 87

Mi-am visat părinţii. De când iau doze industriale de ibuprofen ca să-mi mai calmeze durerile, dorm mai profund.

Visez adesea şi, mai ales, îmi amintesc mereu ce s-a întâmplat în mintea mea în timp ce corpul meu este în standby. Toate sunt vise de copil.

De această dată, ne găseam la bordul unei bărci roşii cu vâsle, în larg faţă de ţărmul localităţii Ladispoli. Eu aveam doi ani, tata şaizeci, iar mama şaisprezece. Un adevărat haos cronologic şi oniric, căci nu i-am cunoscut niciodată la astfel de vârste.

La un moment dat ne atinge uşor un rechin alb uriaş, ce trece ca o barcă cu motor la vreo trei metri de noi, iar valurile pe care le produce aproape că ne răstoarnă în apă. Chiar dacă e doar un vis, un rechin alb monstruos la cincizeci de metri de ţărmul staţiunii Ladispoli e oricum prea puţin probabil. Dar nu e singur, e o haită întreagă. Sunt cam douăzeci care ne înconjoară, apoi ne atacă, vrând să ne mănânce. Ne arată nişte colţi ce par maşini de tocat carne şi o uriaşă gură ascuţită, pregătită să ne întâmpine, să ne mixeze, să ne digere. Tata se luptă eroic, lovindu-i cu vâsla, dar e primul înghiţit, cu vâslă cu tot. Mama mă lasă singur, fără să stea prea mult pe gânduri, se aruncă în apă şi încearcă să scape înotând. Un rechin o înghite ca pe o aspirină umană, după nici zece mişcări de braţe. Rămân singur, pare ar fi remake-ul italian al filmului Viaţa lui Pi, în care eu sunt Pi, iar în locul tigrului, ca să facem uz din plin de efecte speciale, sunt cam douăzeci de rechini albi, mari cât Godzilla. Urlu înspăimântat. Sunetul urletului meu se aude şuierător şi cristalin, apropiat ultrasunetelor, şi devine o armă letală. Văd cum dinţii rechinilor se sparg precum nişte cristale pe care preaputernicul Hulk le izbeşte cu o bâtă. O iau cu toţii la sănătoasa, puşi pe fugă de vocea mea bubuitoare precum tunurile unui galion al piraţilor. Am învins! Două clipe mai târziu, în timp ce mă bucur peste 97

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

poate, mă dezechilibrez, cad în apă şi sunt devorat pe dată

de peştii piranha care numai în visele mele se aventurează şi în apă sărată, în largul ţărmului de la Ladispoli. Mă trezesc când îmi mâncaseră deja toată pulpa piciorului drept.

Trecuseră nişte ani buni de când nu-mi mai visasem părinţii. Mi-e dor de ei. Şi îi urăsc profund. V-am anunţat că

o să vă vorbesc despre ei doar când o să am chef. Azi am chef. Şi aşa o să-i urâţi şi voi.

După sarcina nedorită, mama şi tata au trăit câţiva ani în casa bunicilor mei pe care îi cunoaşteţi. Apoi, tata a găsit de lucru ca disc-jockey (chiar dacă pe atunci nu se numea aşa) la un ring de dans din Ostia Lido şi a reuşit deci să capete o leafă suficient de mare ca să-şi permită să plătească o chirie şi să locuiască doar cu mama. Astfel s-a întâmplat că, la frageda vârstă de doi ani şi trei luni, am plecat să locuiesc cu cei doi tineri nefericiţi, de douăzeci de ani, într-o garsonieră

din Ostia, ceea ce vara are o noimă, dar iarna n-are niciuna.

Mama mai rotunjea venitul familiei făcând curat cu ora prin casele de pe litoral, în timpul sezonului estival. Seara era atât de obosită, că adormea aproape întotdeauna cu mine, chiar atunci când tata mergea la lucru la acel local.

Aveam cam trei anişori când am descoperit pe neaşteptate lucrul cel mai groaznic pe care un copil îl poate descoperi: că

tata şi mama nu se iubeau. Stăteau împreună pentru că

venisem eu pe lume, dar nu aveau nicio afinitate sau stimă

reciprocă. Scânteia iubirii dintre ei nu se aprinsese niciodată.

Legea avortului datează din 1978 şi deci nu avuseseră

altceva de ales decât să-mi accepte prezenţa nedorită. Să

înţelegi la trei ani că eşti „nedorit” nu e chiar frumos, credeţi-mă. Eu eram obiectul pe care se răfuiau la fiecare ceartă, eu eram ţapul ispăşitor al oricărei ciondăneli. Dacă aş fi avut cincisprezece ani, aş fi fugit de acasă, dar aveam cu doisprezece mai puţin şi, în plus, nici nu aveam o inimă de leu.

Într-o zi, tata ne-a înştiinţat că găsise de lucru pe o navă

de croazieră. Angajat pe şase luni în Caraibe ca animator.

98

- FAUSTO BRIZZI -

Nici măcar nu l-am însoţit la aeroport. Salutul nostru grăbit de rămas-bun a avut loc în bucătărie. L-am văzut de la fereastră urcându-se în taxi. Nu s-a mai întors. Mama a plâns şase luni. Am revenit în casa părinţilor ei şi acest lucru mă făcea fericit. Bunicii erau singurul element stabil din viaţa mea. În vara următoare, mama, care între timp devenea tot mai extravagantă şi mai deprimată, a plecat cu o prietenă

în India în căutarea propriei sale fiinţe. Nu ştiu dacă s-a găsit pe sine, dar ştiu cu siguranţă că nu am mai văzut-o de atunci. Iubirea pentru fiul său nu era cu siguranţă punctul ei forte. Din acea zi, sub toate aspectele, bunicii au însemnat familia pentru mine. Au însemnat totul pentru mine. Acum înţelegeţi de ce nu vorbesc cu plăcere despre iubitorii mei părinţi?

99

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 86

Cofetăria lui Oscar e închisă duminica, se deschide abia pe la două noaptea, pentru a pregăti bunătăţile pentru a doua zi dimineaţă. Socrul meu se plictiseşte duminica. De când e văduv, sau de când e din nou singur, cum spune el, acasă se duce doar ca să doarmă. Înainte, pe când trăia soţia lui, veneau adesea la noi la masă sau mergeam noi la ei. Acum se pripăşeşte şi el pe unde poate prin Trastevere, se aşază

prin vreun bar ca să vadă meciul cu Roma, intră în vorbă cu oricine ar fi dispus să-l facă să petreacă senin un sfert de oră.

— Şi ştii ce am făcut duminica trecută? mă întreabă cu o neobişnuită siguranţă de sine.

— Nu, ce ai făcut? îi răspund eu, ca într-un scenariu radiofonic.

— În timp ce mă plimbam, am văzut valuri-valuri de turişti ieşind de la metrou, la staţia Ottaviano; câteva grupuri de elevi nordici veniţi cu şcoala, un pâlc de fotografi japonezi de toate vârstele şi un escadron de pensionari nemţi, în pantalonaşi scurţi. Şi ştii ce m-a dus mintea?

— Nu, ce te-a dus mintea?

Nu-l pot suferi când pune întrebări numai ca să obţină