— Iubito, le aude în jur, la televizor, a evita cuvintele vulgare e ca şi cum ai dribla picăturile de ploaie pe furtună.
Hai gata, te rog!
— Ai mereu o scuză bună în orice situaţie.
Cum aţi avut deja ocazia să constataţi, certurile noastre încep mereu aşa. Din motive imaginare. Fără un obiectiv anume. Pe neaşteptate, centrul discuţiei se deplasează pe un detaliu marginal, iar vâlvătaia se întinde nestingherită.
Din fericire, Paola a inventat şi antidotul pentru a întrerupe şirul de replici în contradictoriu. Îşi sprijină
79
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
deodată mâinile de cap de parcă ar fi nişte urechi şi zice: „Eu sunt o pisică, nu înţeleg limba ta”. Mie îmi vine mereu să
râd. O metodă genială de a anula orice tensiune. Păcat că, după istoria cu doamna Moroni, nu o mai foloseşte. Micile frecuşuri dintre noi devin certuri în toată regula, garnisite cu urlete, ba chiar, de vreo două ori, şi cu banala spargere de farfurii. Un frumos exemplu pentru copiii noştri. Fiecare dintre noi doi, în perioada asta, are motivele lui să fie încordat, iar rezultatul este inevitabil.
De data asta, eu sunt cel care întrerupe discuţia. Ies pe uşă şi îi telefonez oncologului.
— M-am hotărât. Încep chimioterapia.
80
- FAUSTO BRIZZI -
— 92
Eu îi sunt antipatic câinelui meu. Foarte antipatic.
Nu ştiu cum e posibil, dar Lupo nu m-a suportat niciodată. Când se întorc acasă Paola, Lorenzo şi Eva dă din coadă şi sare de bucurie, iar când vin eu, nu-şi ridică nici măcar capul de pe fotoliu. Şi totuşi, eu sunt cel care l-a salvat de la azilul de câini, tot eu sunt cel care îl scoate la plimbare la orele cele mai ingrate, cea de dimineaţă devreme şi cea de seară târziu. Chiar şi când îi umplu strachina cu mâncare (foarte aleasă, de altfel, pui crescut la sol cu zarzavat cumpărat de la ţărani), mă ignoră şi nu mă
răsplăteşte niciodată prin vreun gest cu lăbuţa, prin vreun pupic sau vreun lătrat. Nimic. Pentru Lupo sunt un străin absolut care trăieşte în casă cu el şi îi face unele servicii. Un majordom, ba nu, un slujitor. Îmi închipui că mai crede şi că
el e proprietarul legitim al imobilului la cadastru. Stăpânul casei, soţul oficial al Paolei şi tatăl biologic al copiilor. Eu sunt doar un biet sclav pe care-l tolerează, pentru că-i este util, dar nu fără o oarecare detaşare.
De când nu mă simt bine însă, Lupo şi-a schimbat atitudinea faţă de mine. Uneori vine să se ghemuiască lângă
mine pe fotoliu, se freacă de mine ca o pisică, mă trezeşte lingându-mă pe faţă. E ca şi când un al şaselea simţ câinesc i-ar şopti că „sclavia” mea e pe terminate. Şi că doar acum şi-ar da seama cât de fundamental sunt eu pentru viaţa lui de zi cu zi. Azi şi-a ridicat ochii la mine, fără să-i plece. Mă fixa drept în pupile, de parcă ar fi vrut să comunice telepatic.
„Am înţeles că te pregăteşti să pleci şi, în fond, îmi pare rău de acest lucru. Nu eşti chiar servitorul cel mai grozav din lume, tragi puţin cam prea tare de lesă când vreau şi eu să
seduc vreo căţeluşă prin parc, pui exagerat de mult ulei în orez, speli cam rar păturica mea şi nu-mi cumperi niciodată
mingiuţele alea care-mi plac fiindcă mai şi sună, dar una peste alta, nu eşti de lepădat. Mă amuzi grozav, mai ales când te pretinzi masculul alfa al casei – ăla fiind de fapt eu –, 81
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
când te joci cu copiii mei sau când încerci o mai mare apropiere de Paola, femela mea. În aceşti cinci ani de viaţă
împreună, m-am gândit adesea să te abandonez pe autostradă, apoi mi-am dat seama că Lorenzo şi Eva s-au ataşat de tine şi am renunţat. Acum eşti bolnav, te văd. Vrei să te laşi sacrificat, cum a procedat într-o zi un tip pe care-l cunoşteam cu calul său?”
Fraza telepatică mă izbeşte ca un pumn.
„Vrei să te laşi sacrificat?”
Caii foarte bolnavi şi sortiţi unei morţi sigure sunt sacrificaţi ca să nu mai sufere, ştim asta de când suntem mici. Oamenii nu. Sunt îngrijiţi cu fervoare, pentru a le ţine aprinsă flăcăruia vieţii şi pentru a-i face astfel să se chinuie până la capăt. Ca şi cum ar merita o pedeapsă. Această
propoziţie va rămâne multe zile în capul meu.
„Vrei să te laşi sacrificat?”
A sacrifica e mai puţin dur ca verb. Ne sfiim să spunem:
„Mario şi-a ucis calul bolnav”, e mult mai bine „a trebuit să-l sacrifice”.
Mă uit la Lupo, care nu-şi desprinde ochii de la mine, şi îi surâd. Apoi nu-mi mai dă atenţie şi pleacă, de parcă ar spune: „Vezi să nu exagerezi cu aceste confidenţe, slujitorule!”
Afecţiunea lui atât de sfioasă şi gândurile lui mi-au făcut bine.
Dacă aş fi cal, m-ar fi sacrificat deja.
Asta înseamnă să vezi jumătatea plină a paharului.
82
- FAUSTO BRIZZI -
— 91
