Şi asta am.
Vomă. Vomit mărul.
Şi asta am.
Oboseală.
Nu mă simt aşa diferit faţă de ieri.
Aş zice că asta îmi lipseşte din listă.
Subţierea firelor de păr.
Am o chică puternică, fără un fir de păr alb.
Şi asta îmi lipseşte.
Colecţia de efecte secundare e încă incompletă. Îmi petrec ziua stând pe terasă. Nu reuşesc nici măcar să merg la antrenamentele echipei. Ba chiar îl mint pe Oscar.
— Cum merge, Lucione?
— Bine, până acum totul bine. Chimioterapia am înghiţit-o la micul dejun.
92
- FAUSTO BRIZZI -
— Perfect. Hai că poţi.
„Hai că poţi.” O propoziţie care de departe miroase a milă
şi compasiune. Pare o încurajare, când de fapt e un epitaf.
Mai e şi în rimă13.
Sfârşim conversaţia la telefon vorbind de una şi de alta.
Apoi încerc să fac puţină gimnastică. Sunt sigur: mâine mă
voi simţi mai bine.
13 Dài che la fai. (în italiană, în original) (N.red.) 93
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 88
Mâine e azi.
Inventar efecte secundare.
Nu reuşesc nici măcar să mă ridic din pat. Sunt un om terminat care se târăşte prin pat, fără a putea găsi coordonatele potrivite pentru a se ridica. Nu e greu, piciorul stâng pe podea, hopa sus cu trunchiul, piciorul drept pe podea, te propteşti în braţe şi te-ai ridicat. Semăn cu un robot ce are bateriile descărcate.
Oboseală.
Şi asta am.
Mă târăsc până la baie, mă spăl pe faţă.
Văd în chiuvetă nişte fire răzleţe de păr. Îmi trec mâna prin păr şi un smoc se desprinde ca prin farmec.
Subţierea firelor de păr.
Şi asta am.
Colecţia e completă.
De fapt, nu ştiu să vă spun câte dintre aceste simptome sunt reale şi câte sunt provocate de autosugestie. Zilele astea stau numai la computer să-mi studiez boala, în mod obsesiv, şi sunt sâcâitor, nu vorbesc de nimic altceva, ca mămicile de bebeluşi, care îşi chinuie prietenii cu cronicile detaliate ale păpicii şi ale schimbării pamperşilor.
Chestia este că nu mă simt bine.
Paola îşi dă seama şi, pentru prima oară de când am fost din nou admis în casă, are un gest afectuos faţă de mine. Mă
ajută să mă instalez în fotoliu, ca să mă uit la reluarea unei legendare finale de la Wimbledon din 1980, pregăteşte un cuşcuş cu zarzavat şi mi-l serveşte pe o tavă. Apoi se aşază
lângă mine, ca să vadă cel de-al cincilea set în care perseverentul Borg îl înfrânge pe genialul McEnroe. Tenisul o plictiseşte şi-mi dau seama că prezenţa ei reprezintă modul de a-mi spune că mă iubeşte. Exact când termin de mâncat, arbitrul exclamă: „Game, set and match Borg!” Constat că
94
- FAUSTO BRIZZI -
Paola a adormit lângă mine. Mă ridic şi merg să explorez ce se petrece în camera lui Lorenzo şi a Evei: este prea multă
linişte pentru gustul meu.
Lorenzo a demontat un ventilator şi încearcă să-l facă la loc cu complicitatea surioarei mai mici. Stau aşa încât să nu mă vadă şi rămân să mă uit la ei. Mă emoţionez când Eva zice: „Iute, până nu se prinde tata!”
Cine ştie cum mă văd ei pe mine. Am crezut mereu, în echilibrul cuplului nostru, că eu sunt poliţistul cel bun, dar poate că nu e aşa şi în ochii lor. Fac puţin zgomot pentru a-mi anunţa prezenţa, iar cei doi conspiratori se întorc spre mine, surprinşi în flagrant. Prima frază a lui Lorenzo e genială:
— Tată, jur că îţi iau altul.
— Cu ce bani? îl întreb curios şi deja îmbunat.
— Din banii mei de buzunar! îmi răspunde serios.
— Cinci euro pe săptămână, ăsta o costa vreo cincizeci de euro, deci o să ai nevoie de cam toată vara.
— Îl ajut eu, intervine Eva.
