Nu am curajul să le deschid.
Ies în oraş.
Vreau să îl caut pe Roberto, un prieten de-al meu librar.
Nu, poate că prieten e prea mult spus, o cunoştinţă. O
cunoştinţă apropiată. De nişte luni bune n-am mai trecut pe la el, fiind prea prins în numeroasele mele încurcături, pe care le cunoaşteţi.
Roberto, de cincizeci şi cinci de ani pe care nu-i arată, are o prăvălioară de cărţi şi benzi desenate pe o străduţă din spatele Pieţei Campo de’ Fiori. O hrubă, o vitrină prăfuită
prin care se întrezăresc ultimele bestselleruri, de la cărţile lui Giorgio Faletti la cele ale lui Dan Brown, amestecate printre marii clasici în versiuni datate şi îngălbenite de vreme. De-a lungul anilor, mi-am completat, mulţumită lui, colecţia de Diabolik, benzile mele desenate preferate. El vinde tot la preţul de pe copertă. Chiar şi dacă volumele au fost tipărite cu cincizeci de ani în urmă şi preţul era de o sută cincizeci de lire, Roberto face conversia în euro şi îţi dă restul cu precizie, la centimă. Într-un colţ e o măsuţă cu nişte cărţi cu totul deosebite. E vorba de romanele pe care le-a scris Roberto în ultimii treizeci de ani, între un client şi altul. Zeci.
Legate frumos cu spirală şi bătute la maşină. Fiecare dintre ele este exemplar unic. Douăzeci de euro preţ fix. Dacă vinde vreunul, conţinutul este pierdut pentru totdeauna. Prima oară când mi-a spus asta, eram convins că glumea.
— Tu cu adevărat ai scris nişte romane şi le dai care încotro, fără ca măcar să-ţi faci vreo fotocopie?
— Şi de ce ar trebui să le fotocopiez?
— Păi… nu ştiu, ca să nu se piardă, ca să câştigi mai mult…
— Ce importanţă are! Eu în timp ce le scriam eram fericit.
Eram altundeva. Şi asta îmi ajunge. Cei douăzeci de euro reprezintă doar decontarea cheltuielilor, cerneala şi hârtia.
76
- FAUSTO BRIZZI -
Mi s-a părut o nebunie de o incredibilă poezie. Scrisul pentru plăcerea scrisului, fără visuri de glorie, clasamente sau premii.
Azi am răsfoit una cu coperţi albastre, povestea unei călătorii aventuroase în stilul lui Jules Verne. Apoi alta, o peltea amoroasă pe fundalul Primului Război Mondial, gen Liala. De-a lungul carierei sale, Roberto s-a perfecţionat în mai toate genurile, în funcţie de chef şi de dispoziţia interioară. Cărţi pe care nimeni nu le cunoaşte şi care nu vor deveni niciodată opere clasice. Şi care au fost savurate doar de un număr restrâns de aleşi, care au avut şansa de a le cumpăra. Eu de-a lungul anilor mi-am cumpărat vreo zece şi le-am devorat cu bucurie. Nu sunt mare lucru, să
recunoaştem, dar ştiu să alunece de la o temă la alta cu uşurinţă. Iar apoi, magia de a citi (şi de a fi în posesia) unui roman scris într-un exemplar unic e nepreţuită.
Azi, Roberto era absorbit să scrie un nou roman, povestea unui naufragiu pe o insulă neindicată pe nicio hartă şi locuită de canibali. Unica diferenţă faţă de Robinson Crusoe constă în faptul că naufragiaţii sunt doi tineri în voiaj de nuntă, foarte certăreţi. Nu chiar maximum de originalitate, dar nu contează.
Am mai rămas câteva minute să ascult sunetul tastelor maşinii sale de scris Olivetti, vrăjit de parcă aş fi fost spectatorul unui concert live al lui Chopin. Apoi mi-am rezervat următorul său bestseller: întregul tiraj epuizat într-o clipită, un succes uriaş.
După plimbare m-am întors acasă şi am deschis în fine plicul cu analizele, fără să mă vadă Paola.
Urâte veşti.
Tare urâte.
Metastazele proliferează neîngrădite. Ca o amibă asasină
care mă invadează şi mă roade încetul cu încetul. Mă uit la punctele negre dinăuntrul meu şi îmi scapă un zâmbet cam deplasat. Mi se pare că plămânii mei seamănă cu jocul 77
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
„Uneşte punctele” din revista „Săptămâna enigmistică”. Poate că boala îmi atacă şi sensul umorului şi îl deteriorează.
78
- FAUSTO BRIZZI -
— 93
— Tot mă gândesc dacă să nu fac totuşi chimioterapie. Un ciclu de probă. Ce zici? o întreb pe Paola pe neaşteptate, în timp ce scurge spaghetele.
— Ce te-a făcut să te răzgândeşti?
— Nu ştiu. Nu sunt în stare să fac nimic.
— Îţi aminteşti de tatăl lui Gigi?
Gigi, adică Gianluigi, e un bun prieten de-al Paolei, un faimos enolog, al cărui tată a murit de cancer la colon cu câţiva ani în urmă. Era un prezentator de televiziune foarte cunoscut, care în ultimii ani ai carierei sale a fost pus să se ocupe de teleshopping. Un bărbat energic, amuzant, un ciclon de entuziasm. L-am văzut stingându-se treptat, ca şi cum chimioterapia i-ar fi consumat bateriile. Când a murit, nu mai semăna deloc cu vedeta surâzătoare de care se îndrăgostiseră toate gospodinele italiene ale anilor ‘70.
— Nu e bun exemplul, încep eu să mă apăr printr-o pledoarie hotărâtă, tatăl lui Gigi trecuse de şaptezeci de ani, obişnuia să bea şi să fumeze, iar fizicul lui fusese deja slăbit după mulţi ani de viaţă necumpătată. Eu sunt un sportiv.
Mă rog, aproape. O fi totuşi altceva, ce dracu!
— Nu rosti cuvinte vulgare când sunt copiii acasă.
— Lasă, că ştiu ei mai multe decât mine, Lorenzo poate ţine un master de înjurături.
— Fireşte, că i le-ai predat tu, mă acuză ea.
