Lorenzo şi Eva merg la şcoală cu regularitate, mai e o lună
şi jumătate până la sfârşitul cursurilor. Şi Paola e foarte ocupată cu orele ei, ca întotdeauna la sfârşit de aprilie, când începe efortul final de care depind promovările sau corijentele.
Încă nu i-am spus că mi-am dat demisia. Nu vorbim prea mult. E o perioadă dificilă, n-are sens să mă ascund după
deget. Cu noi în pat doarme şi un amestec de regrete, ciudă, afecţiune, sâcâială şi stânjeneală. Nu suntem niciodată
singuri. Nu ştiu cu adevărat ce să fac pentru a atinge acest prim, şi deocamdată unic, obiectiv al meu.
68
- FAUSTO BRIZZI -
— 97
E un lucru banal să pierzi meciurile în faţa celor care se situează primii în clasament. Banal şi cât se poate de previzibil. Dar uneori poţi sărbători şi când pierzi. Armata mea Brancaleone astăzi a fost bătută cu 8 la 6 de primii clasaţi, temuţii Real Tufello, o echipă de asasini subacvatici.
Cu două minute înainte de fluierul final era 6 la 6 şi jucam care pe care cu dominatorii indiscutabili ai campionatului.
Cu şapte zile înainte de încheierea acestuia, sunt neînfrânţi şi se îndreaptă fără probleme către promovarea automată în divizia superioară. Noi, în schimb, ne luptăm să ajungem în play-off, miniturneul la care participă echipele clasate între locurile trei şi zece, pentru a avea şansa de a intra în rândul meciurilor cu eliminare directă. Noi suntem pe locul doisprezece, aşadar, mai există încă o oarecare speranţă.
Trebuie să jucăm mereu cum am jucat azi şi să luptăm până
în ultimul minut.
Să luptăm până în ultimul minut. Aşa spunea mereu cel dintâi antrenor al meu, un fost centru înaintaş, un fel de Bud Spencer fără barbă şi cu un caraghios accent meridional de Lucania.
„Băieţi, partida nu s-a terminat până nu s-a terminat.”
Simplu, dar adevărat. Oh, când te despart cinci goluri de adversari şi mai ai doar un minut de joc, doar un miracol mai poate răsturna situaţia. Dar miracolele în sport se întâmplă. În viaţă, niciodată. În ciuda eforturilor promoţionale ale Bisericii catolice şi în ciuda proliferării sfinţilor şi fericiţilor, nu există nici măcar un miracol recunoscut de ştiinţă. Eu voi fi excepţia care întăreşte regula.
Şi vor trebui să mă amintească în manualele de medicină, de religie şi de magie: „Nu există miracole, cu excepţia cazului lui Lucio Battistini, care s-a vindecat de un carcinom hepatocelular cu metastaze la plămâni într-o fază foarte avansată”.
69
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Pe caieţelul lui Zoff şterg propoziţia să fiu iertat de Paola. O
să fiu. Dar asta după. Mai întâi, e ceva mai important.
Lucrul principal ce trebuie făcut în situaţia mea. Scriu: Să nu mă predau.
70
- FAUSTO BRIZZI -
— 96
Unicul medic cu care reuşesc să vorbesc liber e Umberto.
Locul e barul nostru de suflet. Starea de spirit e foarte proastă. Tema e chimioterapia. Am citit de toate despre acest subiect controversat şi nu reuşesc să-mi fac o opinie care să
mă ajute să decid.
— Deja e o convingere generală, începe Umberto, că
beneficiile chimioterapiei n-ar fi suficiente ca să balanseze contraindicaţiile acesteia. Slăbirea fizică şi imunitară la care supune organismul este, după părerea mea, devastatoare. E
ca şi cum, pentru îndepărtarea unei bătături de la picior, ai recurge la o puşcă. E drept că ai scăpa şi de bătătură. Şi chiar şi de tot piciorul. Eu nu-i sfătuiesc niciodată pe pacienţii mei, vreau să zic pe stăpânii lor, să înceapă vreun ciclu de chimioterapie. Singura certitudine e că animalul pe care îl ştiu şi îl iubesc, câine, pisică, iepure, nu va mai fi niciodată la fel, va zăcea vlăguit pe vreun fotoliu, fără chef să
mănânce sau să zburde. Viu, dar deja mort.
— Dar eu mă simt bine, pot rezista. Restul corpului meu e sănătos, ripostez cu o fermitate care nu mă caracterizează.
— Crezi că te simţi bine, prietene, adevărul e că toate analizele tale de sânge arată anomalii. Boala îşi urmează
cursul ei.
— Pentru mâine după-masă m-am programat la o nouă
tomografie.
— Dar ai făcut una acum două săptămâni!
— Poate era greşită.
— Nu poţi face tomografii încontinuu, sunt raze X. Şi bine nu îţi fac.
