— Are umor.

— Mă rog. Din fericire, nu am sunat-o pe mama să-i spun că va fi bunică, că dacă aveam să dezmint, s-ar fi aruncat de pe terasă.

Comandăm un mix de peşte fript, porţii duble. Azi nu avem limite.

— Şi ştii ce-i curios? continuă el. Că eram complet buimăcit de aşa o veste, dar nu-mi displăcea. Cu doar un an în urmă, aş fi fugit la aeroport şi aş fi luat prima cursă spre Australia.

— Asta mi se pare o veste nemaipomenită. Înseamnă că

Aramis a crescut.

Surâde.

— Să nu baţi toba, îmi şopteşte, că-mi strici piaţa. Să-ţi spun ceva ce nu ţi-am spus niciodată. Eu nu te invidiez pentru nimic, în afară de Lorenzo şi Eva. Când te văd cu ei, mă gândesc că ai fost mai bun decât mine.

Şi eu îi surâd.

— Vei găsi şi tu o Paola cât de repede.

Una dintre dorinţele mele cele mai arzătoare este să-i văd pe prietenii mei aranjaţi. Ba nu, aranjaţi e un cuvânt de modă veche şi inexact, cuvântul potrivit e senini. Asta e, senini nu i-am văzut niciodată. Umberto e mereu victima caracterului său introvertit şi mult prea educat, iar Corrado e încontinuu în căutarea unei noi provocări amoroase. Atât de diferiţi şi atât de asemănători în neliniştea lor. Realizez în acest moment că prietenia noastră a făcut de-acum un upgrade. Nu mai suntem prieteni. Suntem fraţi.

84

- FAUSTO BRIZZI -

— 90

Urăsc acele. Nu pe toate, nu am nimic împotriva celor de pin, de pildă, dar nu suport acele care sunt înfipte în mine.

Înţepăturile, cum le spunea bunica. Am trecut întotdeauna cu greu peste analizele de sânge, peste vaccinuri şi chiar şi peste banalele injecţii intramusculare cu antibiotic.

Chimioterapia aleasă pentru mine de odiosul oncolog se administrează intravenos. Zece minute, nu mai mult, într-o cămăruţă, legat de un soi de perfuzie. Un cocktail de substanţe care dau buzna în venele mele şi încep să combată

orice formă de viaţă, dorită sau nu. Îmi imaginez scena ca în acel vechi film al lui Joe Dante, Salt în întuneric, în care lui Martin Short i se injectează din greşeală o corăbioară în miniatură. Corăbioara care navighează prin venele mele nu face zgomot şi nu are vreo comunicare cu exteriorul. Îmi sprijin capul pe micul fotoliu din odaia în care mă aflu şi închid ochii. Ar putea în fond să pună acolo un televizor, nişte reviste de cabinet medical, sau mai bine de frizerie, nişte muzică pop în fundal. Încep să mă gândesc că, atunci când ai cancer, toţi te consideră un fel de campion la final de carieră, unul pe care îl baţi prieteneşte pe umăr şi-i aminteşti de vremurile bune, dar care nu mai are dreptul la niciun privilegiu sau la nicio intrare de vip.

Zece minute cu un ac în venă sunt nesfârşite. Gânduri care derapează. Mă deconectez de lume. Şi mă trezesc într-o lume pe care o cunosc bine.

— Cine a fost?

Glasul pătrunzător al păpuşarului Mănâncă-foc răsună în întreaga baracă pe roţi. O duzină de marionete agăţate una lângă alta, de o parte şi de cealaltă, încremeniră şi amuţiră.

Mănâncă-foc îşi croi drum printre ele, îmbrâncindu-le încolo şi încoace şi făcându-l pe Arlecchino să se izbească de perete. Namila de om se propti bine în mijlocul împărăţiei sale de marionete.

85

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— Hai, spuneţi, cine a fost? zise el, rotindu-şi ochii aprinşi ca două bucăţi de jăratic.

Arlecchino încetă să se mai legene şi-şi ţinu respiraţia.

Toate celelalte păpuşi se priveau întrebătoare una pe cealaltă, încercând să nu atragă prea mult atenţia asupra lor.

Mănâncă-foc dădea mânios din mâna în care ţinea strâns o uriaşă pulpă de berbec la proţap.

— Dacă vinovatul recunoaşte de bunăvoie… nu-i fac nimic…

„I-auzi! gândi Pulcinella, de parcă noi nu l-am cunoaşte…”

— Ce vrei să spui? întrebă Mănâncă-foc, întorcându-se brusc şi făcând astfel să se legene primejdios de tare întreaga căruţă.

„Dar ce face acuma, îmi citeşte şi gândurile?” Pulcinella tremura de groază până în măduva oaselor.

— Încă nu aţi priceput că gândurile voastre sunt gândurile mele, că eu v-am făcut… sunteţi doar nişte bucăţi de lemn îmbinate între ele… voi nu aveţi gânduri… m-ai înţeles bine, Pulcinella?

Bărbosul se apropie de marioneta îmbrăcată în alb, care continua să rămână nemişcată şi tăcută.

— Dar după cum pare, nu e chiar aşa cum cred eu… iar unul dintre voi ştie prea bine acest lucru.

Pulcinella tremura ca varga.

— Nu-ţi fie frică, păpuşico, nu cu tine am eu ce am…

Tăcere.

— Am spus-o şi o întăresc. Dacă vinovatul recunoaşte de bunăvoie… nu-i fac nimic…

Din precauţie, Pulcinella nu se mai gândi la nimic.

Mănâncă-foc începu să facă paşi îndărăt, prin puţinul spaţiu ce mai rămânea printre cufere, ţesături şi decoruri prăfuite. Le privea pe marionete drept în ochi, una câte una: Pulcinella, Brighella…

— Acum două minute m-am întors că fusesem să-mi fac nevoile…

86

- FAUSTO BRIZZI -

…Pantalone… Gianduia…

—…şi m-am aşezat acolo, la masă, şi ştiţi voi ce am văzut eu pe ea?

…dottor Balanzone… Colombina…

—…nici nu vă trece prin cap… dar vă puteţi închipui… Era pulpa mea de berbec la proţap… cu o ditamai muşcătură în mijloc!

Şi spunând acestea, se apropie de faţa lui Arlecchino într-atât, încât aproape că-l atingea cu barba lui stufoasă, iar cu mâna stângă îi şterse o urmă de grăsime din colţul gurii desenate a acestuia.

— Eu nici nu mă atinsesem încă de pulpa aia de berbec, zise el, uitându-se drept în ochii desenaţi cu maroniu ai păpuşii.