micul boss al unei zone care porneşte de la Porta Portese şi se întinde până la Tibru. Până azi m-am prefăcut că nu aud, că nu văd, că nu ştiu. Dar azi nu mai rezist.
— Dar ţie îţi place să lucrezi în subsolul ăsta?
Nu înţelege.
— Vreau să spun: când erai mic, scriai prin compuneri
„când o să mă fac mare, vreau să devin tristul administrator al unei săli de fitness din Monteverde”?
Începe să se prindă că îl iau peste picior. Dar nu mă las.
— Nu îţi dai seama că nu eşti decât o mască din commedia dell’arte a Romei?
Aici chiar că nu mai pricepe nimic, cred că am exagerat cu aluziile culte. Cobor nivelul.
— Te îmbraci mereu cu aceleaşi maiouţe cu un număr mai mic, îţi faci codiţă, ceea ce e interzis de Uniunea Europeană
drept ofensă adusă simţului estetic, vorbeşti o italiană cât se poate de inventivă cu greşeli gramaticale pe care nici nu poate omul să şi le imagineze, te burduşeşti cu medicamente ce în câţiva ani or să te facă impotent, iar când eşti întrebat ceva, răspunzi cu o întârziere care-l face pe interlocutor să
repete întrebarea!
— Da’ cum mă faci, bă, tu pe mine impotent? izbucneşte patronul meu. Da’ cum îţi permiţi?
A înţeles doar cuvântul impotent. L-am supraevaluat, ofensându-l.
— Nu, îi răspund, voiam doar să-ţi spun că m-am răzgândit şi că nici nu duc luna asta până la sfârşit. Salută-i pe toţi, la revedere şi mersi.
Mă îndrept către vestiar cu aerul unuia care l-a făcut knockout pe adversar în ultima rundă, chiar pe când era să
piardă la puncte.
El strigă în urma mea:
— Băi, ratatule! Strânge-ţi boarfele şi du-te-n moaş-ta pe gheaţă!
Un mod elegant şi rafinat de a-mi spune că m-a dat afară.
Ţine de punctul de vedere: dar eu sunt acela care pleacă. Nu 65
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
mai suport acest miros de năduşeală, de clor şi de substanţe dezinfectante.
Nu ştiu de ce am făcut-o. Ba da, ştiu. Pentru că voiam s-o fac de o veşnicie. Încă din ziua în care am acceptat acest post. Uneori, necazurile îţi dau o forţă pe care n-ai avut-o niciodată. Când ies pe uşă cu geanta, secretara mă priveşte pentru prima oară cu stimă. Azi sunt eroul ei. Căci eu plec, iar ea rămâne în acea temniţă. Sper ca şi ea, mai devreme sau mai târziu, să izbutească să evadeze.
Mă întorc la maşina mea. E surprinsă să mă vadă
întorcându-mă aşa devreme. Îi zâmbesc şi o duc la spălătorie. Azi trebuie să aibă şi ea parte de o bucurie. În timp ce aştept ca periile rotative să-şi facă treaba, citesc din nou fraza de pe caiet.
Să fiu iertat de Paola.
Nu va fi uşor.
66
- FAUSTO BRIZZI -
— 98
Nu cred în Dumnezeu, în niciun Dumnezeu, din nicio religie. Urăsc religiile. Sunt nu numai inutile, ci şi contra-productive.
O societate evoluată nu poate fi sclava unor vechi superstiţii.
Am fost botezat, am urmat ritualul primei comuniuni şi al confirmării, mai mult dintr-o convenţie, decât dintr-o convingere. Acum câţiva ani m-am şi informat în legătură cu anularea botezului. Am descoperit că nu e greu, e suficient să-ţi fie înregistrată hotărârea în registrul parohiei unde a fost oficiat cel dintâi sacrament. Dacă anulezi botezul, anulezi automat şi toate sacramentele succesive. Dar nu am făcut acest lucru, de lene.
Religia e poate subiectul despre care am avut cele mai multe rezerve. Nu suport riturile, credinţele, fanatismul. Dar, mai cu seamă, nu suport marketingul din jurul religiilor oficiale şi incoerenţa de care suferă. Bunicul meu Michele era un duşman neîndurător al credincioşilor, îi numea „cretini”, şi bănuiesc că mi-a transmis şi mie acest sentiment ostil.
Bunica Alfonsina, în schimb, credea în Dumnezeu şi era o fană dezlănţuită a Sfântului Pavel şi a lui Padre Pio. Era înzestrată cu un incredibil optimism religios. E vina sau meritul ei că mi-am continuat cariera strălucită de credincios până la confirmare. Soţii portari se certau de-a dreptul caraghios pe acest subiect şi-mi cereau să iau o poziţie în favoarea unuia sau altuia dintre ei. Eu zâmbeam şi schimbam subiectul.
Religia nu a avut nicio greutate în viaţa mea. Până astăzi.
Astăzi o credinţă, orice credinţă, chiar şi aparţinând unei religii minore, periferice şi puţin ghinioniste, mi-ar prinde bine. Credinţa îţi ţine de urât. Mai mult decât un labrador.
Dar destinul nu mi-a făcut acest dar. Eu nu cred. Nu sunt ateu, sunt însă agnostic, ceea ce, conform dicţionarului, înseamnă că nu-mi pun întrebări pentru că nu posed 67
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
elemente suficiente pentru a da un răspuns logic. E ca şi cum aş încerca să rezolv o ecuaţie cu prea multe necunoscute. Şi prietenul meu Leonardo da Vinci era agnostic, dar la vremea aceea era numit necredincios sau eretic. Îşi ţinea convingerile puţin mai la adăpost, ca să nu aibă de-a face cu nişte neplăcute ruguri publice şi să nu piardă comenzile pentru lucrările cu teme sacre din care trăia. În toate scrierile sale se găsesc cuvinte usturătoare la adresa Bisericii catolice, a sacerdoţilor şi a religiilor în general. Am deci o companie ilustră.
