— M-am hotărât. Încep chimioterapia.

80

- FAUSTO BRIZZI -

— 92

Eu îi sunt antipatic câinelui meu. Foarte antipatic.

Nu ştiu cum e posibil, dar Lupo nu m-a suportat niciodată. Când se întorc acasă Paola, Lorenzo şi Eva dă din coadă şi sare de bucurie, iar când vin eu, nu-şi ridică nici măcar capul de pe fotoliu. Şi totuşi, eu sunt cel care l-a salvat de la azilul de câini, tot eu sunt cel care îl scoate la plimbare la orele cele mai ingrate, cea de dimineaţă devreme şi cea de seară târziu. Chiar şi când îi umplu strachina cu mâncare (foarte aleasă, de altfel, pui crescut la sol cu zarzavat cumpărat de la ţărani), mă ignoră şi nu mă

răsplăteşte niciodată prin vreun gest cu lăbuţa, prin vreun pupic sau vreun lătrat. Nimic. Pentru Lupo sunt un străin absolut care trăieşte în casă cu el şi îi face unele servicii. Un majordom, ba nu, un slujitor. Îmi închipui că mai crede şi că

el e proprietarul legitim al imobilului la cadastru. Stăpânul casei, soţul oficial al Paolei şi tatăl biologic al copiilor. Eu sunt doar un biet sclav pe care-l tolerează, pentru că-i este util, dar nu fără o oarecare detaşare.

De când nu mă simt bine însă, Lupo şi-a schimbat atitudinea faţă de mine. Uneori vine să se ghemuiască lângă

mine pe fotoliu, se freacă de mine ca o pisică, mă trezeşte lingându-mă pe faţă. E ca şi când un al şaselea simţ câinesc i-ar şopti că „sclavia” mea e pe terminate. Şi că doar acum şi-ar da seama cât de fundamental sunt eu pentru viaţa lui de zi cu zi. Azi şi-a ridicat ochii la mine, fără să-i plece. Mă fixa drept în pupile, de parcă ar fi vrut să comunice telepatic.

„Am înţeles că te pregăteşti să pleci şi, în fond, îmi pare rău de acest lucru. Nu eşti chiar servitorul cel mai grozav din lume, tragi puţin cam prea tare de lesă când vreau şi eu să

seduc vreo căţeluşă prin parc, pui exagerat de mult ulei în orez, speli cam rar păturica mea şi nu-mi cumperi niciodată

mingiuţele alea care-mi plac fiindcă mai şi sună, dar una peste alta, nu eşti de lepădat. Mă amuzi grozav, mai ales când te pretinzi masculul alfa al casei – ăla fiind de fapt eu –, 81

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

când te joci cu copiii mei sau când încerci o mai mare apropiere de Paola, femela mea. În aceşti cinci ani de viaţă

împreună, m-am gândit adesea să te abandonez pe autostradă, apoi mi-am dat seama că Lorenzo şi Eva s-au ataşat de tine şi am renunţat. Acum eşti bolnav, te văd. Vrei să te laşi sacrificat, cum a procedat într-o zi un tip pe care-l cunoşteam cu calul său?”

Fraza telepatică mă izbeşte ca un pumn.

„Vrei să te laşi sacrificat?”

Caii foarte bolnavi şi sortiţi unei morţi sigure sunt sacrificaţi ca să nu mai sufere, ştim asta de când suntem mici. Oamenii nu. Sunt îngrijiţi cu fervoare, pentru a le ţine aprinsă flăcăruia vieţii şi pentru a-i face astfel să se chinuie până la capăt. Ca şi cum ar merita o pedeapsă. Această

propoziţie va rămâne multe zile în capul meu.

„Vrei să te laşi sacrificat?”

A sacrifica e mai puţin dur ca verb. Ne sfiim să spunem:

„Mario şi-a ucis calul bolnav”, e mult mai bine „a trebuit să-l sacrifice”.

Mă uit la Lupo, care nu-şi desprinde ochii de la mine, şi îi surâd. Apoi nu-mi mai dă atenţie şi pleacă, de parcă ar spune: „Vezi să nu exagerezi cu aceste confidenţe, slujitorule!”

Afecţiunea lui atât de sfioasă şi gândurile lui mi-au făcut bine.

Dacă aş fi cal, m-ar fi sacrificat deja.

Asta înseamnă să vezi jumătatea plină a paharului.

82

- FAUSTO BRIZZI -

— 91

M-am dus să-l iau pe Corrado de la aeroport. A sosit îmbrăţişând o remarcabilă stewardesă, care trebuie să-i fi încălzit nopţile japoneze. Din fiecare călătorie se întoarce cu o nouă victimă. Dar nu e fericit. I-o citesc în ochi.

Ne oprim la Fiumicino să mâncăm peşte all’incannucciata.

E o mică tradiţie a noastră, mâncăm acolo cel puţin o dată

pe an. Numai noi doi, fără Umberto. Numai aşa putem să ne destăinuim cu adevărat, fără să ne temem de judecata morală şi moralizatoare a veterinarului nostru preferat. Eu îi povestesc despre începutul iminent al ciclului de chimioterapie, iar el despre seducătoarea stewardesă de mai sus, care i-a dezvăluit că e însărcinată.

— Însărcinată cu cine?

— Cum cu cine? Cu mine. Eram la cină la hotelul din Lost in Translation. Ţi-l aminteşti?

— Da, un film plicticos, dar cu un final genial. Spune mai departe.

— Cel mai bun sushi pe care l-am mâncat vreodată. Dar să fi văzut şi ce tempura, ţi se topea în gură.

— Gata cu descrierile inutile, mergi la esenţă.

— Aproape că terminaserăm să mâncăm, când, brusc, îmi zice, fără să dea vreo greutate frazei: „Sunt însărcinată”.

— Şi tu?

— Eu atunci mă înec cu tempura şi simt că pierd zece ani din viaţă. Apoi îi pun aceeaşi întrebare pe care mi-ai pus-o şi tu. „Cu cine?” Iar ea: „Cum cu cine? Cu tine”. Moment în care inima mea intră în fibrilaţie şi cer nota de plată, de altfel exorbitantă.

— Aşadar, te pregăteşti să devii tătic?

— Stai că n-am terminat. Timp de două ore vorbim despre unde se va naşte copilul, despre unde vom locui, despre faptul că va cere să lucreze în serviciile de la sol. Eu aproape nu mai scot niciun cuvânt, sunt total bulversat de aşa o veste.

83

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— Dar îţi place sau nu stewardesa asta?

— Ai văzut-o. E Miss Mondo Alitalia, visul nostru, al tuturor piloţilor, şi mai e şi inteligentă. Numai că e complet sonată.

— Sunteţi două suflete gemene.

— Nu răspund la provocări. A doua zi dimineaţă, la micul dejun, îmi mărturiseşte că totul a fost doar o farsă şi că voia să vadă cum aş reacţiona eu la ideea de a deveni tătic.