Nu aud niciun argument. Creierul meu obtuz şi plin de speranţă nădăjduieşte ca totul să se demonstreze a fi o greşeală, o gafă de proporţii.
„Domnule Battistini, vă rog să acceptaţi scuzele mele şi ale întregului laborator. De două luni greşim încontinuu 71
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
analizele dumneavoastră. Vă simţiţi foarte bine. Iată aici o valijoară cu un milion de euro bani-gheaţă ca să ne iertaţi.”
Umberto mă strânge cu uşa:
— Vrei să începi chimioterapia, să încerci alte tratamente, ce vrei să faci?
— Nu ştiu… răspund ca un boxer buimăcit de o directă de dreapta neaşteptată.
Primul efect secundar al cancerului cred că e o înceţoşare a funcţiilor cerebrale. Vreau să reacţionez, dar nu sunt în stare să elaborez o apărare raţională.
— Tu ce ai face? îl întreb încrezător pe Umberto.
— Eu sunt prietenul tău şi un medic n-ar trebui să fie prietenul pacientului.
— Am înţeles, aşa e, dar tu ce ai face? insist eu. Simt nevoia ca altcineva să decidă pentru mine.
— Aşteptăm rezultatele noii tomografii, apoi tragem concluziile cu un oncolog.
— Urăsc oncologii.
— Îmi închipui, dar eu pot doar să-ţi dau nişte sfaturi, nu pot fi punctul tău de referinţă. Nu uita că sunt un veterinar specializat în animale exotice. Iar tu nu eşti o iguană.
— Ce faci diseară? îl întreb, neascultându-i argumentaţia.
— Mă văd cu o dentistă din Prati. E a doua întâlnire a noastră.
— Ai făcut deja dragoste cu ea?
— Nu. Trăgeam nădejde că diseară.
— Anulează. Dentistele sunt plicticoase la pat. Să mergem la o pizza cu Corrado.
Când am astfel de ieşiri dictatoriale, Umberto se predă
întotdeauna.
— N-aş vrea să te decepţionez, dar Corrado în seara asta e la Tokyo, se întoarce peste două zile. Dacă vrei, mergem noi doi.
M-am şi răzgândit. Noi, bolnavii terminali, suntem impredictibili.
72
- FAUSTO BRIZZI -
— Bine, bine, nu-i nimic, distrează-te cu dentista, eu merg la cinema să văd noul film al lui Woody Allen.
— Nu a ieşit încă pe piaţă.
Nimic nu-mi iese.
— Atunci mă duc acasă…
— Apropo, cum merge cu Paola?
— Prost. Îmi vorbeşte monosilabic.
— Păi, cam meriţi.
— Nu, te rog, nu pune nuiaua pe mine în seara asta. Hai, mulţumesc de consultaţie. Cât vă datorez, domnule doctor?
— Pentru animalele de talie mare costă în general o sută
de euro.
— Boule!
— Cam pe acolo ai fi.
Când ne dondănim, ne întoarcem la clasele primare cât ai zice peşte.
Îmi iau rămas-bun cu o bătaie prietenească pe umăr şi mă
îndrept spre ieşirea din bar. Mă opreşte să-mi pună o întrebare, ştiu că îi stă pe limbă de câteva minute:
