Pun pixul pe hârtie.
Mă gândesc.
Aşadar, lucrurile pe care aş vrea să le fac în astea o sută
de zile ce mi-au mai rămas. Mă blochez imediat.
Criza clasică a scriitorului, sindromul paginii albe.
Mă uit la pixul pe care îl am în mână. Un Bic albastru. Din acelea model nou, cu un design care-l face să poată fi ţinut bine.
Nu rezist.
Google.
„Cine a inventat pixul?”
Pixul, stiloul cu bilă, numit şi penna biro, îşi ia numele de la inventatorul ei, jurnalistul ungar László Biró, care l-a creat în 1938. Legenda spune că ideea i-a venit privind la nişte copii cum jucau bile pe o stradă plină de băltoace. Prin alunecare, sferele lăsau o dâră udă pe pavajul uscat. O idee 59
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
simplă, dar genială. În câţiva ani, dată fiind garanţia funcţionării, cheltuielile reduse de întreţinere şi costurile mici de producţie, pixul a înlocuit stilourile. Azi se poate spune cu certitudine că, după roată, e cea mai răspândită
invenţie din toate timpurile. În orice casă din lume există cel puţin unul. Păcat că sărmanul Biró, din pricina condiţiilor sale economice precare, a cedat brevetul societăţii americane Parker, care, cum se ştie, şi-a investit bine banii.
Dar cine a inventat cu adevărat stiloul cu bilă?
Cine a fost cel dintâi care l-a proiectat, cu aproape cinci sute de ani înainte de Biró?
Răspuns evident. Banal. Scontat. Leonardo.
Credeţi cumva că Arhimedele pitagoreic al Toscanei ar fi lăsat să-i scape una dintre cele mai mari invenţii a tuturor timpurilor? Să fim serioşi.
Chiar el, tocilarul din Vinci, a fost cel care a creat primele proiecte ale unui pix. Desenul, prezent în unul dintre manuscrisele sale, consta într-un simplu tub, care se subţia spre capăt, prevăzut cu nişte caneluri; acestea permiteau trecerea cernelii către mica sferă ce închidea tubul şi astfel era posibilă scrierea.
Îmi pare rău, dragă Biró, ai ajuns pe locul doi.
Am înţeles primul lucru pe care vreau să-l fac în aceste o sută de zile.
Să-l ignor pe amicul Fritz.
Mă îmbrac şi merg la sală de parcă ar fi o zi oarecare. Nici măcar nu aştept ca Paola să se scoale. N-aş şti ce să-i spun, urăsc privirea ei dezorientată şi înspăimântată. Trec pe la cofetăria socrului meu. Am ajuns cu câteva ceasuri înainte de ora mea obişnuită. Gogoaşa mea de dimineaţă mai e caldă
încă. Mă aşez la masă şi privesc cum se deschid prăvăliile. N-am ajuns niciodată la ora aceasta. Filmul de la şase dimineaţa e diferit de cel de la opt. Cu excepţia prietenei mele vrăbiuţa, care se aşază lângă farfuria mea. Se uită la mine.
60
- FAUSTO BRIZZI -
Dacă ar vorbi italiana, m-ar întreba: „Ce faci aici la ora asta?
E totul în ordine?”
Iar eu i-aş răspunde, minţind: „Totul în ordine. Dar tu?”
„Am o problemă acasă, nevastă-mea şi-a pierdut locul de muncă şi mai avem şi patru copii de hrănit în cuib. Te superi dacă iau o fărâmă de gogoaşă?”
„Dar, te rog.”
Desprinde cu ciocul o bucăţică mai rumenă şi o înghite.
„Ce lucra soţia ta?” o întreb curios.
„Îi ţinea de urât unui dentist văduv şi pensionar din Prati.
Se întâlneau pe malul Tibrului, pe unde bătrânul se plimba în fiecare dimineaţă. Îşi împărţeau micul dejun, aşa cum facem noi doi.”
„Şi ce s-a întâmplat?”
„Bătrânelul s-a logodit cu o ucraineancă de nouăsprezece ani şi acum îşi iau micul dejun acasă. Aşa că nevastă-mea s-a trezit peste noapte şomeră.”
„Îmi pare rău…”
„Aşa e viaţa. Mai pot lua o bucăţică? O duc micuţilor mei.”
„Te rog…”
Rupe o bucată mai mare decât de obicei, mă priveşte recunoscătoare şi-şi ia zborul, dispărând cu eleganţă după
