colţ.

Termin gogoaşa. Îmi ling zahărul de pe buze. Îi strig un salut ocupatului Oscar şi mă îndrept spre sala de fitness.

În buzunar am caietul cu Zoff.

Încă gol.

61

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 99

Am şi irosit o zi.

Nu ştiu de ce, dar faptul că am o numărătoare inversă

precisă mă ajută să nu cad într-o totală apatie. În fond, este doar o condamnare la o cifră statistică şi azi nu pot să mă

gândesc ce se va întâmpla cu exactitate după ziua zero.

Nimeni nu-şi imaginează vreodată propria moarte. Ba mai mult, îi negăm existenţa. Cu toţii suntem siguri că, în ceea ce ne priveşte, se va face o excepţie.

Ies şi urc în maşina mea break. Nu-mi place maşina mea.

Automobilele îţi urmează perioadele vieţii într-un mod simbolic: mai întâi o foloseşti pe cea a tatălui tău, ca să

înveţi să conduci (în cazul meu, un Renault 4 al bunicului, maşina cea mai frumoasă a tuturor timpurilor), apoi cumperi un model puţin mai vechi şi mai sport, eventual cu tracţiune pe patru roţi, apoi te logodeşti şi-ţi iei una mică şi comodă, cu un portbagaj mai mare pentru a petrece nişte weekenduri romantice, iar când vin pe lume copiii, te converteşti la modelul break, tristeţea absolută a automobilismului. Eu la faza aceasta am ajuns şi mi-e teamă că nu voi completa şirul cu ultimele două etape: când la cincizeci de ani îţi cumperi o Porsche second-hand, ca să te amăgeşti că ai fi un playboy de bani gata de vreo douăzeci de ani, şi când, spre şaptezeci de ani, te reîntorci la maşina cu care ai învăţat să conduci, de data asta vintage şi foarte scumpă, te urci în ea emoţionat şi descoperi că nu are schimbător de viteze automat, că

accelerează ca o vacă aflată în concursul marelui premiu al munţilor, că nu are radio, nici GPS, nici aer condiţionat, nici ferestre cu activare electrică, dar în schimb consumă cât un TIR, lasă fum în urma sa ca un tren din Vestul îndepărtat, iar arcurile spătarelor parcă vor să-ţi frângă şira spinării la fiecare gaură în asfalt. Dai o tură cu ea, apoi o bagi în garaj pentru totdeauna. Din fericire, voi evita acest infern automobilistic. Îmi dau seama că nu sunt în stare să mă

gândesc decât la trecut şi la viitor. E ca şi cum pentru mine 62

- FAUSTO BRIZZI -

prezentul şi-ar fi pierdut importanţa. Şi când colo, trecutul şi viitorul nu există, iar prezentul e cu adevărat singurul lucru care-mi mai rămâne. Dar e mai puternic decât mine, iar neuronii mei merg înainte şi înapoi în timp, între amintiri şi închipuiri, ca biluţele unui flipper care a luat-o razna. Eu îi las în pace, fără să mă forţez prea mult, dacă se defectează

creierul sunt un om terminat. Îmi las gândurile să plutească

în piscina vieţii mele, fără vreun control. Nu sunt lucid zilele acestea. Nu am cancer la creier, dar creierul meu se poticneşte ca un computer bătrân. Dacă vă uitaţi bine, se vede şi vechiul simbol al bombei cum s-a aprins şi clipoceşte.

System error.

În fiecare zi îmi fac iluzii că o să mă trezesc şi că toate acestea nu au fost decât un lung şi bine articulat coşmar, precum acela produs de ardei (cei mai periculoşi), dar nici azi nu s-a întâmplat acest lucru.

Parchez cu atenţie maşina mea break. Mi-au dat deja trei amenzi aici, în cartierul Trastevere, cred că agentul de circulaţie are ceva cu mine. Îmi fac obişnuita oprire pe la cofetărie, două vorbe cu socrul meu, fără să-l pomenesc vreodată pe amicul Fritz, îndrăgita mea gogoaşă găurită, prietena mea vrăbiuţa, azi deosebit de jovială, drumul pe jos, pe care-l ştiu pas cu pas, până la sală.

Cunosc fiecare gaură în trotuar şi fiecare rond de flori.

Ştiu deja unde mă va lătra un câine şi din care vilişoară voi auzi urlete. Încerc să mă gândesc la lucrurile pe care vreau să le fac în aceste nouăzeci şi nouă de zile. Îmi vine în cap unul singur, dar foarte important: să mă împac cu Paola.

Mă opresc să-l notez în caietul cu Zoff.

Să mă împac cu Paola.

Apoi şterg şi scriu:

Să fiu iertat de Paola.

Aşa e mai corect.

Ajung la sală şi le găsesc pe cele din „clasa” mea de dimineaţă, şase femei de vreo patruzeci de ani, agresive. Nu e o eroare de scriere, sunt chiar agresive, cred că se înţelege ce 63

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

vreau să spun. O jumătate de duzină de funcţionare cu forme abundente, îmbrăcate în roşu-ciclamen, care înainte de a merge la birou vin aici pentru renumitul meu curs concentrat pe picioare-abdominali-fese. S-au resemnat de multă vreme că nu au la dispoziţie un personal trainer asemenea celor de la televizor, ci doar un fost sportiv grăsun şi simpatic. Cred că mă consideră chiar şi sexy. Eu găsesc că

sunt de admirat pentru voinţa cu care îşi duc propriul război cu timpul care trece. Transpiră şi nu se lasă. Rezultatele sunt cele care sunt, dar implicarea lor este de toată lauda.

Câteva mi-au dat chiar de înţeles că dacă aş vrea… dar la sală am făcut deja destule pocinoage. Mă concentrez cu un devotament demn de Michelangelo asupra feselor lor ce trebuie resculptate. Îmi dau seama în dimineaţa asta, aproape brusc, de faptul că munca mea e poate chiar mai urâtă decât maşina mea break. Unica gratificare de care am parte ţine de cei 1.600 de euro pe lună pe care îi câştig; în rest, trag de spinări transpirate, încercând să înving articulaţiile ruginite şi forţa gravitaţiei, completez fişe cu exerciţii ce nu vor fi niciodată efectuate, sporovăiesc despre dietele fără carbohidraţi şi nu ratez bârfele din interiorul sălii de fitness. O clasică muncă, socialmente utilă.

Mă duc la directorul sălii, un oarecare Ernesto Berruti, un fost culturist, bronzat la solar şi umflat de anabolizante, care face umbră pământului de pomană, şi îi comunic că la sfârşitul lunii îmi voi întrerupe colaborarea cu glorioasa sală

de fitness Arcobaleno. Încearcă să mă convingă să mă

răzgândesc, promiţându-mi o mărire de salariu de treizeci şi opt de euro net pe lună. Un fin psiholog. Mă uit cu atenţie la tatuajele lui pseudo-maure de pe bicepşi, la părul lui lung şi încărunţit (propun o lege care să interzică părul lung când ai trecut de 40 ani şi ai şi o chelie devastatoare), la maioul lui strâns pe corp cu Iron Maiden, care era deja demodat în urmă cu 20 ani. L-am detestat întotdeauna. Acum mi-e foarte limpede. Un cocalar de o sută de kilograme, modelul clasic. Se ocupă cu traficul de droguri uşoare prin cartier, e 64

- FAUSTO BRIZZI -

micul boss al unei zone care porneşte de la Porta Portese şi se întinde până la Tibru. Până azi m-am prefăcut că nu aud, că nu văd, că nu ştiu. Dar azi nu mai rezist.

— Dar ţie îţi place să lucrezi în subsolul ăsta?

Nu înţelege.

— Vreau să spun: când erai mic, scriai prin compuneri

„când o să mă fac mare, vreau să devin tristul administrator al unei săli de fitness din Monteverde”?

Începe să se prindă că îl iau peste picior. Dar nu mă las.

— Nu îţi dai seama că nu eşti decât o mască din commedia dell’arte a Romei?

Aici chiar că nu mai pricepe nimic, cred că am exagerat cu aluziile culte. Cobor nivelul.

— Te îmbraci mereu cu aceleaşi maiouţe cu un număr mai mic, îţi faci codiţă, ceea ce e interzis de Uniunea Europeană

drept ofensă adusă simţului estetic, vorbeşti o italiană cât se poate de inventivă cu greşeli gramaticale pe care nici nu poate omul să şi le imagineze, te burduşeşti cu medicamente ce în câţiva ani or să te facă impotent, iar când eşti întrebat ceva, răspunzi cu o întârziere care-l face pe interlocutor să