Încerc să nu mă gândesc la asta. Nu acum.
55
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Socrul meu ascultă în linişte rezumatul consultaţiei medicale. Închei cu sinteza cea mai dură. Am o sută de zile de viaţă. Cu o zi în plus, sau în minus. După care va începe ceea ce oncologul numeşte „faza finală”, pe care nu vreau nici măcar să mi-o închipui.
Întrebarea pe care mi-o adresează Oscar este apăsătoare, dar legitimă:
— Şi cum vrei să-ţi petreci aceste o sută de zile?
Nici la această întrebare nu am răspuns.
O sută de zile.
Sunt multe, dacă eşti în vacanţă.
Doar puţini privilegiaţi au făcut o vacanţă de o sută de zile.
Păcat că pentru mine nu e o vacanţă.
O sută de zile.
Nu m-am gândit.
Nimeni nu s-a gândit.
Voi ce aţi face dacă aţi mai avea o sută de zile până la moarte?
Pauză.
Repet întrebarea.
Voi ce aţi face dacă aţi mai avea o sută de zile până la moarte?
Iată nişte sugestii:
V-aţi duce la birou sau la şcoală mâine-dimineaţă?
Aţi face dragoste în fiecare oră cu persoana pe care o iubiţi?
Aţi vinde totul şi v-aţi muta la tropice?
V-aţi ruga la Dumnezeul în care credeţi?
V-aţi ruga la un Dumnezeu în care nu aţi crezut niciodată?
Aţi urla până când aţi rămâne fără răsuflare?
Aţi privi la nesfârşit în tavan, sperând să se prăbuşească
peste voi şi să vă ucidă?
Vă las câteva pagini albe pentru a vă putea scrie propriile voastre însemnări, înainte de a-mi începe numărătoarea inversă. Să nu vă temeţi că stricaţi cartea dacă scrieţi pe ea.
56
- FAUSTO BRIZZI -
E doar un obiect. Puteţi să îl umpleţi de mâzgălituri, nu mă
supăr.
57
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 100
Ceasornicul biologic mă trezeşte la 4 dimineaţa.
Paola doarme. M-a admis din nou în patul nostru, dar niciun contact fizic.
O sută de zile.
E primul meu gând.
O sută de zile.
Poate mai mult, poate mai puţin. O chestiune de statistică.
Nu sunt puţine. 2.400 de ore, dintre care circa 800 se vor pierde cu somnul.
8.640.000 de secunde. Opt milioane. Exprimat în secunde pare foarte mult.
O sută de zile însă e mai vesel. Are un aer jucăuş, ca de liceu.
„O sută de zile până la examenul de bacalaureat.”
Ce frumoase vremuri! Ieşeam pe străzi mascat ca de carnaval (inutil să vă spun că eram întotdeauna îmbrăcat în muschetar), cu o cutie de pantofi cu capacul găurit, cerşind nişte bănuţi. Apoi puteam să-i dăm drumul la tradiţionala pizza, la care ieşeam cu toată clasa, pe cheltuiala trecătorilor pe care îi înduioşasem, în amintirea vechilor timpuri când şi ei jucaseră rolul meu.
Pe atunci mai aveam o sută de zile până la viitor.
O sută de zile.
Mă duc la masa mea de scris, găsesc în fundul unui sertar un vechi caiet liniat. Pe copertă e Dino Zoff, care ridică spre cer cupa mondială. E un desen în culori prost făcut, nici măcar nu e o fotografie. L-am obţinut în 1982, în schimbul unui album aproape complet cu poze de fotbalişti. Am pierdut la acest troc, cred. Aveam nouă ani. N-am avut niciodată curajul să-l folosesc. Mi s-a părut întotdeauna a fi un caiet de colecţie, pe care trecerea anilor l-ar fi făcut rar şi preţios. Cred că m-am înşelat. Şi în orice caz, acum nu-mi mai pasă.
Îl deschid şi numerotez paginile de mână.
