Din acel moment, pentru mine cuvântul „cancer” nu mai există în vocabular.

Le povestesc lui Athos şi lui Aramis că în cursul după-amiezii mă voi duce să fac o tomografie axială computerizată

şi că rezultatul îmi va fi interpretat pe loc. Există persoane cu aceeaşi boală care au mai trăit şi patru, şi cinci ani. Ştiu deja tot despre carcinomul hepatocelular. Sunt o autoritate în materie.

Cei doi sunt foarte afectaţi, nu reuşesc să rostească nişte fraze cu sens. Dar nici eu, printre ei. Până la urmă începem o partidă de fotbal cu manete, eu în echipă cu fiul barmanului, un puşti de vreo paisprezece ani cu faţa plină de coşuri, şi nu mai deschidem subiectul. Dar subiectul e acolo cu noi şi se uită cum ne jucăm şi nu-şi ia ochii de la mine. Câştigăm noi cu 6 la 4, băiatul e un fenomen în apărarea porţii.

În acea după-amiază mă duc să-mi fac nefericita tomografie axială computerizată. Trei cuvinte complicate pentru a spune că nişte raze îmi scanează bustul în straturi, ca feliile de brânză topită.

Rezultatul e cel mai oribil cuvânt de pe lume, după

„război”.

E aproape sinonim cu „moarte”.

Metastază.

Am plămânii cuprinşi de metastază. Citisem că primele metastaze ale unui cancer la ficat se dezvoltă de regulă în plămâni. Sunt un caz tipic, de manual.

51

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Cât?

Întrebarea principală e: cât?

Cât timp îmi mai rămâne?

Apoi vin şi celelalte întrebări.

Printre ele, cea care mă interesează mai mult e: cum?

Cum o să mor?

O să fiu lucid?

O să sufăr?

O să agonizez?

Înţeleg abia în acea clipă că termenul „agonie” e mai neplăcut decât cel de „moarte”, extrem de criticat.

În legătură cu motivul pentru care eu am parte de tot acest coşmar nu cred că voi găsi răspuns, aşadar, deocamdată, nici măcar nu-mi pun întrebarea.

Mai întâi trebuie să ştiu cât.

Mă programez din nou la oncolog, faţă de care încerc deja o ciudă copilărească, de parcă mi-ar fi găurit mingea cu care mă jucam pe plajă, şi între timp mă decid să-i vorbesc Paolei.

Ne dăm întâlnire lângă şcoala copiilor. Dialogul are loc în faţa unui semafor stricat, lângă Renault-ul ei Twingo.

— Am cancer la ficat cu metastaze la plămâni.

Paola mă priveşte: ştiu că se gândeşte că glumesc. Dar nu am ochii unuia care glumeşte, iar pe teren propriu ea este actriţa bună.

— Când ai descoperit?

— Acum zece zile. Am făcut toate analizele posibile. Nu e nicio marjă de eroare, din păcate.

Războinica pe care am luat-o de soţie îngroapă securea războiului şi vrea să mă însoţească la oncolog. Nu mi se pare că ar fi iubirea regăsită, şi nici iertare, am mai degrabă

impresia că e vorba de teamă amestecată cu milă. Dar poate că e doar o senzaţie. Îmi cere şi să mă întorc să dorm acasă.

Ezit. Nu astfel voiam eu să fiu admis din nou în familie.

Paola îmi intuieşte gândurile şi îmi spune răspicat că nu a uitat cele întâmplate. Îmi dă doar permisiunea de a mă

52

- FAUSTO BRIZZI -

întoarce acasă, întrucât sunt bolnav. Iertarea nu a venit încă.

Acum e momentul de a acţiona şi, mai întâi de asta, de a şti.

Paola mă ţine de mână, în timp ce antipaticul oncolog nu prea dă motive de optimism. Priveşte atent tomografia şi analizele mele de sânge şi se pronunţă:

— Domnule Battistini, neoplazia de care suferiţi este una dintre cele mai agresive şi din nefericire a fost descoperită

într-un stadiu deja avansat. Markerii tumorali din sânge sunt foarte ridicaţi. Iată-le valoarea aici, la gonadotropina cronică.

Acum simt privirea de „ţi-am spus eu” a Paolei străpungându-mă ca mii de pumnale.

— Tomografia dumneavoastră arată numeroase şi răspândite metastaze la plămâni.

Mă enervez:

— Da, asta ştiu. Ajungeţi la esenţă.

— În alte circumstanţe aş fi sugerat o încercare de îndepărtare pe cale chirurgicală a formaţiunii neoplazice primare la ficat, dar în condiţia în care vă aflaţi ar fi un paliativ cu adevărat primejdios. Ca şi transplantul, de altfel.

Procentul de reuşită a transplantului este mic, lista de aşteptare este foarte lungă şi, în cazul dumneavoastră, metastazele au compromis deja situaţia. Iertaţi-mi francheţea, dar e mai bine să fim deschişi: nicio terapie nu vă poate ajuta cu adevărat.

Tăcere.

O privesc pe Paola, care nu are puterea de a ridica ochii.

Am întrebarea pe ţeava de zece minute şi o lansez: