„Creşterea neîntreruptă a celulelor tumorale poate evolua într-o formă malignă de tumoare.” Foarte bine.
„La început, acest tip de tumoare nu produce tulburări speciale şi e greu de descoperit.” Sunt un bou.
„Când tumoarea creşte, pot apărea unele simptome ca durerile abdominale, umflăturile, pierderea în greutate, 48
- FAUSTO BRIZZI -
starea de greaţă, voma, oboseala şi colorarea în galben a pielii şi a ochilor.”
Pe toate le am.
„Bărbaţii sunt mai expuşi să dezvolte tumoarea. În funcţie de tipul şi de stadiul tumorii, se pot utiliza diferite tratamente. Chirurgia şi transplantul de ficat sunt alternative operative, doar dacă tumoarea e mică şi cuprinsă
în interiorul ficatului. Dacă însă ea s-a dezvoltat deja, chimioterapia şi radioterapia pot prelungi supravieţuirea, dar nu permit vindecarea acestei patologii.”
Nu permit vindecarea acestei patologii.
Fraza răsună ca un notă venită din pieptul lui Pavarotti în cămăruţa din spatele cofetăriei. Rămân în faţa laptopului meu, îngheţat ca într-o fotografie.
Nu permit vindecarea acestei patologii.
Nu… permit… vindecarea… acestei… patologii.
Rezultatul căutării mele e fără echivoc.
Nu s-a schimbat nimic de pe timpul lui Imhotep încoace.
O să mor.
Până aici e un verb la viitor pe care ar trebui să-l cunoaştem din copilărie. Cu toţii o să murim. Dar eu o să
mor mai devreme decât prevăzusem.
Mai devreme decât aş fi vrut.
Mai devreme decât ar fi cazul.
O să mor mai devreme. Punct.
Încă nu i-am spus nimic Paolei. Şi dintr-o anumită jenă, şi pentru că nu îmi răspunde niciodată la telefon, dar, mai ales, pentru că nu cred cu adevărat. Nu vreau şi nu pot să cred.
La micul dejun, mă destăinui celorlalţi doi muschetari, Umberto şi Corrado. Îmi dau întâlnire cu ei într-un bar în care ne vedeam încă din timpul liceului şi unde mobilierul şi prăjiturelele au rămas neschimbate de atunci, în vitrina din spatele barului este expusă o brioşă râncedă care zace acolo plină de încredere din îndepărtatul 1979, o urmaşă a Luisonei, prăjitura despre care scrie Stefano Benni.
49
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
E o întrevedere tare complicată. Deosebit de complicată. Ar trebui să se publice de urgenţă un manual cu titlul următor: Cum să te comporţi la masă când un prieten foarte apropiat îţi spune că are cancer la ficat? Este conversaţia cea mai grea dintre miliardele de conversaţii posibile. Problema principală
e să nimereşti tonul potrivit al dialogului.
DIALOG CU GAFĂ
— Prieteni, am cancer la ficat…
— Serios? Şi unchiul meu a avut anul trecut…
— Şi cum se simte?
— A murit!
DIALOG ABSURD
— Prieteni, am cancer la ficat…
— Ah, slavă Cerului, credeam că este mai rău!
— Mai rău? Cam ce ar fi mai rău?
— Păi, de pildă… stai să mă gândesc… uite, să devii paraplegic e mai rău, cred.
— Mulţumesc, acum mă simt mai bine.
DIALOG STÂNJENITOR
— Prieteni, am cancer la ficat…
— Doamne, Dumnezeule! Erai muschetarul meu preferat!
— De ce vorbeşti la trecut?
DIALOG ÎNCURAJATOR
— Prieteni, am cancer la ficat…
— Nu-ţi face griji, eşti puternic, o să rezişti!
— Şi dacă nu o să rezist?
— O asemenea ipoteză nici nu trebuie luată în considerare.
Iar la acest moment al dialogului încurajator, cineva nu-şi poate reţine o lacrimă, apoi cu toţii împreună plâng cu foc vreo jumătate de oră.
50
- FAUSTO BRIZZI -
Decid să uşurez eu tensiunea şi să vorbesc cu ironie despre boală. E momentul în care m-am hotărât să-i dau un nume simpaticului cartofior prăjit pe care-l port în ficat. Îl botez „amicul Fritz”, aşa cum se spune despre prietenii destul de ascunşi cărora nu vrei să le zici deschis pe nume.
