să fiu. Dar asta după. Mai întâi, e ceva mai important.

Lucrul principal ce trebuie făcut în situaţia mea. Scriu: Să nu mă predau.

70

- FAUSTO BRIZZI -

— 96

Unicul medic cu care reuşesc să vorbesc liber e Umberto.

Locul e barul nostru de suflet. Starea de spirit e foarte proastă. Tema e chimioterapia. Am citit de toate despre acest subiect controversat şi nu reuşesc să-mi fac o opinie care să

mă ajute să decid.

— Deja e o convingere generală, începe Umberto, că

beneficiile chimioterapiei n-ar fi suficiente ca să balanseze contraindicaţiile acesteia. Slăbirea fizică şi imunitară la care supune organismul este, după părerea mea, devastatoare. E

ca şi cum, pentru îndepărtarea unei bătături de la picior, ai recurge la o puşcă. E drept că ai scăpa şi de bătătură. Şi chiar şi de tot piciorul. Eu nu-i sfătuiesc niciodată pe pacienţii mei, vreau să zic pe stăpânii lor, să înceapă vreun ciclu de chimioterapie. Singura certitudine e că animalul pe care îl ştiu şi îl iubesc, câine, pisică, iepure, nu va mai fi niciodată la fel, va zăcea vlăguit pe vreun fotoliu, fără chef să

mănânce sau să zburde. Viu, dar deja mort.

— Dar eu mă simt bine, pot rezista. Restul corpului meu e sănătos, ripostez cu o fermitate care nu mă caracterizează.

— Crezi că te simţi bine, prietene, adevărul e că toate analizele tale de sânge arată anomalii. Boala îşi urmează

cursul ei.

— Pentru mâine după-masă m-am programat la o nouă

tomografie.

— Dar ai făcut una acum două săptămâni!

— Poate era greşită.

— Nu poţi face tomografii încontinuu, sunt raze X. Şi bine nu îţi fac.

Nu aud niciun argument. Creierul meu obtuz şi plin de speranţă nădăjduieşte ca totul să se demonstreze a fi o greşeală, o gafă de proporţii.

„Domnule Battistini, vă rog să acceptaţi scuzele mele şi ale întregului laborator. De două luni greşim încontinuu 71

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

analizele dumneavoastră. Vă simţiţi foarte bine. Iată aici o valijoară cu un milion de euro bani-gheaţă ca să ne iertaţi.”

Umberto mă strânge cu uşa:

— Vrei să începi chimioterapia, să încerci alte tratamente, ce vrei să faci?

— Nu ştiu… răspund ca un boxer buimăcit de o directă de dreapta neaşteptată.

Primul efect secundar al cancerului cred că e o înceţoşare a funcţiilor cerebrale. Vreau să reacţionez, dar nu sunt în stare să elaborez o apărare raţională.

— Tu ce ai face? îl întreb încrezător pe Umberto.

— Eu sunt prietenul tău şi un medic n-ar trebui să fie prietenul pacientului.

— Am înţeles, aşa e, dar tu ce ai face? insist eu. Simt nevoia ca altcineva să decidă pentru mine.

— Aşteptăm rezultatele noii tomografii, apoi tragem concluziile cu un oncolog.

— Urăsc oncologii.

— Îmi închipui, dar eu pot doar să-ţi dau nişte sfaturi, nu pot fi punctul tău de referinţă. Nu uita că sunt un veterinar specializat în animale exotice. Iar tu nu eşti o iguană.

— Ce faci diseară? îl întreb, neascultându-i argumentaţia.

— Mă văd cu o dentistă din Prati. E a doua întâlnire a noastră.

— Ai făcut deja dragoste cu ea?

— Nu. Trăgeam nădejde că diseară.

— Anulează. Dentistele sunt plicticoase la pat. Să mergem la o pizza cu Corrado.

Când am astfel de ieşiri dictatoriale, Umberto se predă

întotdeauna.

— N-aş vrea să te decepţionez, dar Corrado în seara asta e la Tokyo, se întoarce peste două zile. Dacă vrei, mergem noi doi.

M-am şi răzgândit. Noi, bolnavii terminali, suntem impredictibili.

72

- FAUSTO BRIZZI -

— Bine, bine, nu-i nimic, distrează-te cu dentista, eu merg la cinema să văd noul film al lui Woody Allen.

— Nu a ieşit încă pe piaţă.

Nimic nu-mi iese.

— Atunci mă duc acasă…

— Apropo, cum merge cu Paola?