Aţi face dragoste în fiecare oră cu persoana pe care o iubiţi?
Aţi vinde totul şi v-aţi muta la tropice?
V-aţi ruga la Dumnezeul în care credeţi?
V-aţi ruga la un Dumnezeu în care nu aţi crezut niciodată?
Aţi urla până când aţi rămâne fără răsuflare?
Aţi privi la nesfârşit în tavan, sperând să se prăbuşească
peste voi şi să vă ucidă?
Vă las câteva pagini albe pentru a vă putea scrie propriile voastre însemnări, înainte de a-mi începe numărătoarea inversă. Să nu vă temeţi că stricaţi cartea dacă scrieţi pe ea.
56
- FAUSTO BRIZZI -
E doar un obiect. Puteţi să îl umpleţi de mâzgălituri, nu mă
supăr.
57
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 100
Ceasornicul biologic mă trezeşte la 4 dimineaţa.
Paola doarme. M-a admis din nou în patul nostru, dar niciun contact fizic.
O sută de zile.
E primul meu gând.
O sută de zile.
Poate mai mult, poate mai puţin. O chestiune de statistică.
Nu sunt puţine. 2.400 de ore, dintre care circa 800 se vor pierde cu somnul.
8.640.000 de secunde. Opt milioane. Exprimat în secunde pare foarte mult.
O sută de zile însă e mai vesel. Are un aer jucăuş, ca de liceu.
„O sută de zile până la examenul de bacalaureat.”
Ce frumoase vremuri! Ieşeam pe străzi mascat ca de carnaval (inutil să vă spun că eram întotdeauna îmbrăcat în muschetar), cu o cutie de pantofi cu capacul găurit, cerşind nişte bănuţi. Apoi puteam să-i dăm drumul la tradiţionala pizza, la care ieşeam cu toată clasa, pe cheltuiala trecătorilor pe care îi înduioşasem, în amintirea vechilor timpuri când şi ei jucaseră rolul meu.
Pe atunci mai aveam o sută de zile până la viitor.
O sută de zile.
Mă duc la masa mea de scris, găsesc în fundul unui sertar un vechi caiet liniat. Pe copertă e Dino Zoff, care ridică spre cer cupa mondială. E un desen în culori prost făcut, nici măcar nu e o fotografie. L-am obţinut în 1982, în schimbul unui album aproape complet cu poze de fotbalişti. Am pierdut la acest troc, cred. Aveam nouă ani. N-am avut niciodată curajul să-l folosesc. Mi s-a părut întotdeauna a fi un caiet de colecţie, pe care trecerea anilor l-ar fi făcut rar şi preţios. Cred că m-am înşelat. Şi în orice caz, acum nu-mi mai pasă.
Îl deschid şi numerotez paginile de mână.
58
- FAUSTO BRIZZI -
De la o sută la zero.
Nu mai scriu de mână din timpuri străvechi. Îmi dau seama că ştiu să-mi scriu doar numele, în iscălitură. Nici numerele nu le mai scrie nimeni de mână, ci pe ecranul telefonului mobil. Sunt un analfabet care se reîntoarce la şcoală. Fac nişte exerciţii de scriere, cu fraze alese la întâmplare dintr-un ziar ce era prin preajmă. Grafia mea este jenantă, aproape cuneiformă, precum cea a medicilor.
Poate încep un jurnal.
Poate nu.
La ce foloseşte să ţii un jurnal?
A citit cineva jurnalul unei alte persoane? În afara celui al Annei Frank şi al lui Bridget Jones, eu nu ştiu niciun jurnal memorabil. Cine ştie câte capodopere ale literaturii sunt pitite prin caietele şi agendele cu ilustraţii de Holly Hobbie, scrise în cerneală de adolescentele de cincisprezece ani, care din punct de vedere statistic formează categoria cea mai
„jurnalofilă”. Femeile iubesc jurnalele mai mult decât bărbaţii. Cine ştie de ce.
Eu n-am ţinut niciodată un jurnal.
