atenţia publicului, care în acest caz e format doar din mine.
— M-am alipit şi eu la grupul de nemţi. Vizita cuprindea Colosseumul, Cupola de la San Pietro şi Muzeele de la Vatican. Ghidul, una Martina, era italiancă, dar cu ei vorbea nemţeşte şi eu nu pricepeam o iotă. Şi atunci ce am născocit?
— Ce-ai născocit? întreb eu resemnat.
— Mă prefac că sunt mut. Şi aşa, devin chiar simpatic tuturor.
Surâd, imaginându-mi-l cum molfăie sandviciuri cu varză
acră, pe care i le oferă nişte temerare octogenare din München, cum se hlizeşte la replici pe care nu le înţelege, 100
- FAUSTO BRIZZI -
cum se opinteşte să urce scările până în vârful Cupolei Vaticanului şi cum face poze cu toţi.
— Şi ghidul nu s-a prins?
— Deloc. Era o tipă interesantă. Am auzit-o vorbind la telefon în italiană, cu fiică-sa, cred. E văduvă şi e hobby-ul ei să lucreze ca ghid.
— Îţi place de ea?
— N-am vorbit cu ea, că eram un neamţ mut.
— Ah, da.
— Oricum, cred că da. Că altfel, nu rămâneam eu cu ei toată ziua.
— Ai rămas toată ziua?
— Ba am şi luat cina împreună cu ei într-un loc în spatele pieţei Campo de’ Fiori. Apoi, când autocarul ne-a dus înapoi la hotel, m-am prefăcut că urc în cameră, după care am tăiat-o iute. Am urmărit-o pe doamna Martina până în parcare. Voiam să o abordez şi să mă demasc. Ba chiar să o invit să bem ceva.
— Dar?
— Da’ cum de ştii că mai e şi un „dar”?
— E mereu câte un „dar”. Spune mai departe.
— Dar a venit un tânăr să o ia. Vreun nepot, cred. A urcat cu el în maşină şi am pierdut-o în noapte.
— Şi vrei să dai din nou de ea?
— Am sunat la tour operatorul care organiza excursia, dar nu reieşea că ar exista vreo Martina. Şi oricum, au făcut un tărăboi întreg legat de confidenţialitatea datelor.
— Poate că Martina e un pseudonim.
— Ca să fie ghid turistic?
— Ce alte indicii mai ai?
— Ăsta.
Îmi arată o poză cu Colosseum-ul în care e el împreună cu o tipă vioaie de vreo şaptezeci de ani, care seamănă cu Miss Marple din Verdict: crimă.
— Ce zici, frumuşică, nu?
101
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Dau din cap aprobator la această întrebare retorică. De când a murit nevastă-sa, nu l-am văzut niciodată atât de interesat de vreo femeie, cu excepţia acelei daţi când în cofetăria lui a intrat Catherine Deneuve ca să ceară o informaţie. Acea zi se înscrie deja printre poveştile lui preferate care încep cu „eu şi Catherine”. Aşadar, e important să dăm de urma acestei Martina sau cum s-o fi chemând.
Îl pun să-mi trimită pe mail o copie a pozei cu ea, mă
întorc acasă, iau caietul cu Zoff şi adaug: Să o găsesc pe Miss Marple.
102
- FAUSTO BRIZZI -
— 85
Cum să dai de urma unei persoane pornind doar de la o fotografie?
Prima propunere vine de la Umberto.
— Postez pe Facebook, zicând că e bunica mea Martina şi că a dispărut. Cu câinii funcţionează întotdeauna.
Postăm poza pe profilul Facebook atât de aglomerat al prietenului meu şi după o oră primim deja zeci de semnalări.
Unii au văzut-o în cartierul Gianicolo, alţii, în Piaţa Trilussa, alţii, într-un supermarket din Prati, alţii, în insulele Fiji, alţii într-un local de karaoke din Tokyo. Pentru a le verifica pe toate, am avea nevoie de o viaţă întreagă şi de Interpol ca suport logistic.
„Alo, Interpolul, bună ziua! Sun de la Roma. Întrucât socrul meu a rămas văduv şi mi-ar plăcea să-i găsesc o nouă
prietenă, aţi putea să-mi daţi o mână de ajutor să o găsesc pe tipa asta, al cărei nume nu-l ştiu?”
Înfrângerea este evidentă. Singurul lucru ce ne-ar putea ajuta ar fi un noroc neaşteptat. Fac nişte copii ale pozei şi le agăţ prin barurile din zonă, printre care şi barul nostru de suflet. Dedesubt un mesaj vag: „Contactaţi-ne la acest număr pentru un mesaj urgent”. Vom vedea.
Această investigaţie a obţinut între timp un prim rezultat: m-a distras de la problemele mele. Mâine după-masă voi avea a doua mea întâlnire cu chimioterapia. Efectele secundare s-au diminuat, dar, acum, că am devenit o autoritate în materie, ştiu că, de fiecare dată, se vor manifesta cu o mai mare agresivitate şi persistenţă. Mă decid să o întâmpin pe Paola la ieşirea de la ore, uitând că azi e ziua ei liberă. O aştept acolo ca un prost, până când iese din clădire şi ultima profesoară care mă recunoaşte.
— Domnule Battistini!
Nu-mi amintesc cum se numeşte, dar mă prefac că o ştiu foarte bine.
— Doamna profesoară!
103
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
