M-am dus să-l iau pe Corrado de la aeroport. A sosit îmbrăţişând o remarcabilă stewardesă, care trebuie să-i fi încălzit nopţile japoneze. Din fiecare călătorie se întoarce cu o nouă victimă. Dar nu e fericit. I-o citesc în ochi.
Ne oprim la Fiumicino să mâncăm peşte all’incannucciata.
E o mică tradiţie a noastră, mâncăm acolo cel puţin o dată
pe an. Numai noi doi, fără Umberto. Numai aşa putem să ne destăinuim cu adevărat, fără să ne temem de judecata morală şi moralizatoare a veterinarului nostru preferat. Eu îi povestesc despre începutul iminent al ciclului de chimioterapie, iar el despre seducătoarea stewardesă de mai sus, care i-a dezvăluit că e însărcinată.
— Însărcinată cu cine?
— Cum cu cine? Cu mine. Eram la cină la hotelul din Lost in Translation. Ţi-l aminteşti?
— Da, un film plicticos, dar cu un final genial. Spune mai departe.
— Cel mai bun sushi pe care l-am mâncat vreodată. Dar să fi văzut şi ce tempura, ţi se topea în gură.
— Gata cu descrierile inutile, mergi la esenţă.
— Aproape că terminaserăm să mâncăm, când, brusc, îmi zice, fără să dea vreo greutate frazei: „Sunt însărcinată”.
— Şi tu?
— Eu atunci mă înec cu tempura şi simt că pierd zece ani din viaţă. Apoi îi pun aceeaşi întrebare pe care mi-ai pus-o şi tu. „Cu cine?” Iar ea: „Cum cu cine? Cu tine”. Moment în care inima mea intră în fibrilaţie şi cer nota de plată, de altfel exorbitantă.
— Aşadar, te pregăteşti să devii tătic?
— Stai că n-am terminat. Timp de două ore vorbim despre unde se va naşte copilul, despre unde vom locui, despre faptul că va cere să lucreze în serviciile de la sol. Eu aproape nu mai scot niciun cuvânt, sunt total bulversat de aşa o veste.
83
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Dar îţi place sau nu stewardesa asta?
— Ai văzut-o. E Miss Mondo Alitalia, visul nostru, al tuturor piloţilor, şi mai e şi inteligentă. Numai că e complet sonată.
— Sunteţi două suflete gemene.
— Nu răspund la provocări. A doua zi dimineaţă, la micul dejun, îmi mărturiseşte că totul a fost doar o farsă şi că voia să vadă cum aş reacţiona eu la ideea de a deveni tătic.
— Are umor.
— Mă rog. Din fericire, nu am sunat-o pe mama să-i spun că va fi bunică, că dacă aveam să dezmint, s-ar fi aruncat de pe terasă.
Comandăm un mix de peşte fript, porţii duble. Azi nu avem limite.
— Şi ştii ce-i curios? continuă el. Că eram complet buimăcit de aşa o veste, dar nu-mi displăcea. Cu doar un an în urmă, aş fi fugit la aeroport şi aş fi luat prima cursă spre Australia.
— Asta mi se pare o veste nemaipomenită. Înseamnă că
Aramis a crescut.
Surâde.
— Să nu baţi toba, îmi şopteşte, că-mi strici piaţa. Să-ţi spun ceva ce nu ţi-am spus niciodată. Eu nu te invidiez pentru nimic, în afară de Lorenzo şi Eva. Când te văd cu ei, mă gândesc că ai fost mai bun decât mine.
Şi eu îi surâd.
— Vei găsi şi tu o Paola cât de repede.
Una dintre dorinţele mele cele mai arzătoare este să-i văd pe prietenii mei aranjaţi. Ba nu, aranjaţi e un cuvânt de modă veche şi inexact, cuvântul potrivit e senini. Asta e, senini nu i-am văzut niciodată. Umberto e mereu victima caracterului său introvertit şi mult prea educat, iar Corrado e încontinuu în căutarea unei noi provocări amoroase. Atât de diferiţi şi atât de asemănători în neliniştea lor. Realizez în acest moment că prietenia noastră a făcut de-acum un upgrade. Nu mai suntem prieteni. Suntem fraţi.
84
- FAUSTO BRIZZI -
— 90
Urăsc acele. Nu pe toate, nu am nimic împotriva celor de pin, de pildă, dar nu suport acele care sunt înfipte în mine.
Înţepăturile, cum le spunea bunica. Am trecut întotdeauna cu greu peste analizele de sânge, peste vaccinuri şi chiar şi peste banalele injecţii intramusculare cu antibiotic.
Chimioterapia aleasă pentru mine de odiosul oncolog se administrează intravenos. Zece minute, nu mai mult, într-o cămăruţă, legat de un soi de perfuzie. Un cocktail de substanţe care dau buzna în venele mele şi încep să combată
orice formă de viaţă, dorită sau nu. Îmi imaginez scena ca în acel vechi film al lui Joe Dante, Salt în întuneric, în care lui Martin Short i se injectează din greşeală o corăbioară în miniatură. Corăbioara care navighează prin venele mele nu face zgomot şi nu are vreo comunicare cu exteriorul. Îmi sprijin capul pe micul fotoliu din odaia în care mă aflu şi închid ochii. Ar putea în fond să pună acolo un televizor, nişte reviste de cabinet medical, sau mai bine de frizerie, nişte muzică pop în fundal. Încep să mă gândesc că, atunci când ai cancer, toţi te consideră un fel de campion la final de carieră, unul pe care îl baţi prieteneşte pe umăr şi-i aminteşti de vremurile bune, dar care nu mai are dreptul la niciun privilegiu sau la nicio intrare de vip.
Zece minute cu un ac în venă sunt nesfârşite. Gânduri care derapează. Mă deconectez de lume. Şi mă trezesc într-o lume pe care o cunosc bine.
— Cine a fost?
