— Azi e ziua liberă a soţiei dumneavoastră, ce faceţi prin părţile astea?

— Ce fac? Aici în spate e o cofetărie foarte bună, mă

duceam să cumpăr nişte prăjituri.

— Dar socrul dumneavoastră nu e cofetar?

Urăsc profesoarele stăruitoare.

— Ba da, aşa-i, dar bunătăţile de rulouri siciliene nu le face, pentru că soţia i-a pus coarne cu un pescar din Caltanissetta şi fiindcă aveam chef de nişte rulouri, iată-mă

aici!

— Cu un pescar din Caltanissetta? Dar la Caltanissetta nu e mare!

Simt că o strangulez cu mâinile goale în mijlocul străzii.

— Da, adevărul e că rămăsese şomer şi l-a lăsat imediat.

Nu pare prea convinsă. Încerc să ies din strânsoare, dar ea relansează conversaţia:

— Am aflat de boala dumneavoastră…

Urăsc profesoarele care au aflat de boala mea.

— Da, dar e ceva care a trecut deja, aproape că m-am vindecat… minimalizez eu lucrurile, cu o degajare care nu mă caracterizează.

— Ah, ce bine, pentru că fratele meu şi unchiul meu au murit de cancer, şi apoi şi un profesor de matematică de la noi din liceu.

Urăsc şi această conversaţie.

— Doamnă profesoară, aş sta să vorbesc cu dumneavoastră cu orele, dar mi-e teamă că nu mai găsesc rulouri, se vând ca pâinea caldă. Cu permisiunea dumneavoastră…

Închei aici şi-mi iau tălpăşiţa.

Am înţeles deja că tumoarea are ceva în comun cu funeraliile. Cu toţii vin să-şi prezinte condoleanţele. Numai că persoana în cauză, nefiind încă decedată, în loc să le prezinte văduvei sau rudelor, le prezintă direct viitorului drag răposat. Dacă mi se întâmplă să mai fac un cancer, jur că o să spun tuturor că am amigdalită.

104

- FAUSTO BRIZZI -

Pe drum, la întoarcere, o sun pe Paola.

— Iubito, unde eşti?

— Sunt la coafor.

— Vrei să te trec să te iau?

— Am venit cu maşina.

— Ah, bine. Atunci trec eu să-i iau pe copii de la şcoală?

Sunt la semiinternat, o invenţie grozavă care salvează

cuplurile.

— Bine, mulţumesc.

— Auzi… mâine merg să fac a doua şedinţă de chimioterapie.

— Merg cu tine. Ne auzim.

Sfârşitul conversaţiei. Spuneţi-mi vă rog că aţi depistat în acest arid schimb de replici un singur indiciu măcar al iubirii sale pierdute.

Eu, din păcate, nu.

105

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 84

A doua şedinţă de chimioterapie. În sala de aşteptare întâlnesc un bărbat de vârsta mea, vorbăreţ, care îmi povesteşte, cu o oarecare mândrie, că el se află deja la cel de-al treilea ciclu. După douăzeci de secunde îmi spune acelaşi lucru. Nu-i face bine tratamentul. Din camera interioară iese un alt pacient, sprijinit de cea care pare a fi nevastă-sa. Nu are nici cincizeci de ani, dar umblă cu greutate, e foarte slab şi privirea îi e stinsă.

E rândul meu. Apare în uşă ca să mă cheme înăuntru aceeaşi infirmieră, care seamănă cu Mănâncă-foc. Paola rămâne în sala de aşteptare, iar eu intru în cămăruţa pe care deja o cunosc bine. După două minute, iată-mă din nou cu un ac în venă şi cu mii de gânduri în cap.

Când eram mic, trei erau meseriile care mă fascinau.

Cea dintâi, aşa cum dovedeşte compunerea mea pe tema istorică „Ce vei face când vei fi mare”, pe care bunica o păstrase cu sfinţenie în primul sertar al scrinului, era aceea de tehnician la un parc de distracţii. Şmecher cum eram de mic, mă gândisem să unesc utilul cu plăcutul. Că în fond, o exista cineva pe lume care să spună: „Caruselul acesta funcţionează bine, e amuzant şi sigur, puteţi să-l deschideţi pentru public”. Mi-am imaginat întotdeauna că acea persoană ar avea şi o legitimaţie de intrare gratuită în parcul de distracţii ori de câte ori ar avea chef.

Cea de-a doua meserie, şi aici intrăm în zona penalului, era cea de bandit. Poate din pricina atracţiei pe care o simţeam pentru Diabolik, am cochetat adesea cu ideea de a intra noaptea într-un magazin de bijuterii şi de a fura tot. Nu am urmat însă această vocaţie, chiar dacă trebuie să

recunosc că mi-am însuşit în mod fraudulos nişte halate de baie de pe la hoteluri.

Cea de-a treia meserie, şi aici am anticipat cumva o modă

actuală, era cea de life coach, adică, după cum o numeam pe 106

- FAUSTO BRIZZI -

atunci, cu un cuvânt mai ingenuu şi mai precis, cea de sfătuitor. Îmi imaginam o persoană care, aşa cum procedau cardinalul Mazarin sau Richelieu cu regele Franţei, îşi sprijină mereu clientul în opţiunile cele mai complicate ale vieţii.

„E bună pentru mine fata asta căreia îi fac curte?” Ţac, vine sfătuitorul şi răspunde cu siguranţă de sine.

„Ce să fac, să accept locul ăsta de muncă?” Ţac, iată-l pe sfătuitor pregătit cu sugestia cea mai potrivită.

Până la urmă, nu am urmat niciuna dintre meseriile acestea, nu sunt tehnician la un parc de distracţii, nu fur şi nu ştiu să dau sfaturi nimănui, în primul rând mie însumi.