Glasul pătrunzător al păpuşarului Mănâncă-foc răsună în întreaga baracă pe roţi. O duzină de marionete agăţate una lângă alta, de o parte şi de cealaltă, încremeniră şi amuţiră.
Mănâncă-foc îşi croi drum printre ele, îmbrâncindu-le încolo şi încoace şi făcându-l pe Arlecchino să se izbească de perete. Namila de om se propti bine în mijlocul împărăţiei sale de marionete.
85
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Hai, spuneţi, cine a fost? zise el, rotindu-şi ochii aprinşi ca două bucăţi de jăratic.
Arlecchino încetă să se mai legene şi-şi ţinu respiraţia.
Toate celelalte păpuşi se priveau întrebătoare una pe cealaltă, încercând să nu atragă prea mult atenţia asupra lor.
Mănâncă-foc dădea mânios din mâna în care ţinea strâns o uriaşă pulpă de berbec la proţap.
— Dacă vinovatul recunoaşte de bunăvoie… nu-i fac nimic…
„I-auzi! gândi Pulcinella, de parcă noi nu l-am cunoaşte…”
— Ce vrei să spui? întrebă Mănâncă-foc, întorcându-se brusc şi făcând astfel să se legene primejdios de tare întreaga căruţă.
„Dar ce face acuma, îmi citeşte şi gândurile?” Pulcinella tremura de groază până în măduva oaselor.
— Încă nu aţi priceput că gândurile voastre sunt gândurile mele, că eu v-am făcut… sunteţi doar nişte bucăţi de lemn îmbinate între ele… voi nu aveţi gânduri… m-ai înţeles bine, Pulcinella?
Bărbosul se apropie de marioneta îmbrăcată în alb, care continua să rămână nemişcată şi tăcută.
— Dar după cum pare, nu e chiar aşa cum cred eu… iar unul dintre voi ştie prea bine acest lucru.
Pulcinella tremura ca varga.
— Nu-ţi fie frică, păpuşico, nu cu tine am eu ce am…
Tăcere.
— Am spus-o şi o întăresc. Dacă vinovatul recunoaşte de bunăvoie… nu-i fac nimic…
Din precauţie, Pulcinella nu se mai gândi la nimic.
Mănâncă-foc începu să facă paşi îndărăt, prin puţinul spaţiu ce mai rămânea printre cufere, ţesături şi decoruri prăfuite. Le privea pe marionete drept în ochi, una câte una: Pulcinella, Brighella…
— Acum două minute m-am întors că fusesem să-mi fac nevoile…
86
- FAUSTO BRIZZI -
…Pantalone… Gianduia…
—…şi m-am aşezat acolo, la masă, şi ştiţi voi ce am văzut eu pe ea?
…dottor Balanzone… Colombina…
—…nici nu vă trece prin cap… dar vă puteţi închipui… Era pulpa mea de berbec la proţap… cu o ditamai muşcătură în mijloc!
Şi spunând acestea, se apropie de faţa lui Arlecchino într-atât, încât aproape că-l atingea cu barba lui stufoasă, iar cu mâna stângă îi şterse o urmă de grăsime din colţul gurii desenate a acestuia.
— Eu nici nu mă atinsesem încă de pulpa aia de berbec, zise el, uitându-se drept în ochii desenaţi cu maroniu ai păpuşii.
— M-erea fome… spuse păpuşa cea colorată, cu un firicel de glăscior şi un evident accent veneţian.
Celelalte marionete îl priviră înmărmuriţi: Arlecchino vorbea!
— Ştiam eu… zise Mănâncă-foc, desprinzând păpuşa-mască din cuiul din tavan de care era agăţată şi sprijinind-o pe un cufăr, ştiam că tu ai fost acela, sau credeai că nu mi-am dat seama că, de câte ori lipseam, tu îţi tot făceai de lucru pe afară?
Arlecchino rămase nemişcat, aplecat în faţă printre toate firele sale.
— Şi acum ce? Ai amuţit?… – şi se aşeză în faţa lui, ridicând un nor de praf – nu te teme, nu sunt deloc supărat… nu-i motiv să fim supăraţi… trebuia să-mi imaginez că aşa va fi… de când i-am dat drumul lui Pinocchio luna trecută, parcă nu mai sunteţi voi… Dragii mei… poate nu mai e vremea marionetelor, ba poate chiar…
nu mai e nici vremea păpuşarilor. Tu, Arlecchino, eşti doar cel dintâi… am înţeles asta… că unul după altul mă veţi părăsi cu toţii… hapciu… fir-ar să fie de răceală… dar de când am început să strănut ca Pinocchio, nu am mai 87
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
încetat… Oare e semn că îmbătrânesc? Tu ce zici, Arlecchino?
Arlecchino dădu din cap că nu.
— Când am văzut muşcătura aia din friptură, am înţeles deja că s-a sfârşit… poate din pricina Zânei Albastre de care mi-a vorbit Pinocchio… Fapt e că voi cu toţii sunteţi pe cale să deveniţi copii în carne şi oase… dragii mei, iubitele mele păpuşi. Parcă ar fi o molimă.
