— Azi e ziua liberă a soţiei dumneavoastră, ce faceţi prin părţile astea?
— Ce fac? Aici în spate e o cofetărie foarte bună, mă
duceam să cumpăr nişte prăjituri.
— Dar socrul dumneavoastră nu e cofetar?
Urăsc profesoarele stăruitoare.
— Ba da, aşa-i, dar bunătăţile de rulouri siciliene nu le face, pentru că soţia i-a pus coarne cu un pescar din Caltanissetta şi fiindcă aveam chef de nişte rulouri, iată-mă
aici!
— Cu un pescar din Caltanissetta? Dar la Caltanissetta nu e mare!
Simt că o strangulez cu mâinile goale în mijlocul străzii.
— Da, adevărul e că rămăsese şomer şi l-a lăsat imediat.
Nu pare prea convinsă. Încerc să ies din strânsoare, dar ea relansează conversaţia:
— Am aflat de boala dumneavoastră…
Urăsc profesoarele care au aflat de boala mea.
— Da, dar e ceva care a trecut deja, aproape că m-am vindecat… minimalizez eu lucrurile, cu o degajare care nu mă caracterizează.
— Ah, ce bine, pentru că fratele meu şi unchiul meu au murit de cancer, şi apoi şi un profesor de matematică de la noi din liceu.
Urăsc şi această conversaţie.
— Doamnă profesoară, aş sta să vorbesc cu dumneavoastră cu orele, dar mi-e teamă că nu mai găsesc rulouri, se vând ca pâinea caldă. Cu permisiunea dumneavoastră…
Închei aici şi-mi iau tălpăşiţa.
Am înţeles deja că tumoarea are ceva în comun cu funeraliile. Cu toţii vin să-şi prezinte condoleanţele. Numai că persoana în cauză, nefiind încă decedată, în loc să le prezinte văduvei sau rudelor, le prezintă direct viitorului drag răposat. Dacă mi se întâmplă să mai fac un cancer, jur că o să spun tuturor că am amigdalită.
104
- FAUSTO BRIZZI -
Pe drum, la întoarcere, o sun pe Paola.
— Iubito, unde eşti?
— Sunt la coafor.
— Vrei să te trec să te iau?
— Am venit cu maşina.
— Ah, bine. Atunci trec eu să-i iau pe copii de la şcoală?
Sunt la semiinternat, o invenţie grozavă care salvează
cuplurile.
— Bine, mulţumesc.
— Auzi… mâine merg să fac a doua şedinţă de chimioterapie.
— Merg cu tine. Ne auzim.
Sfârşitul conversaţiei. Spuneţi-mi vă rog că aţi depistat în acest arid schimb de replici un singur indiciu măcar al iubirii sale pierdute.
Eu, din păcate, nu.
105
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 84
A doua şedinţă de chimioterapie. În sala de aşteptare întâlnesc un bărbat de vârsta mea, vorbăreţ, care îmi povesteşte, cu o oarecare mândrie, că el se află deja la cel de-al treilea ciclu. După douăzeci de secunde îmi spune acelaşi lucru. Nu-i face bine tratamentul. Din camera interioară iese un alt pacient, sprijinit de cea care pare a fi nevastă-sa. Nu are nici cincizeci de ani, dar umblă cu greutate, e foarte slab şi privirea îi e stinsă.
E rândul meu. Apare în uşă ca să mă cheme înăuntru aceeaşi infirmieră, care seamănă cu Mănâncă-foc. Paola rămâne în sala de aşteptare, iar eu intru în cămăruţa pe care deja o cunosc bine. După două minute, iată-mă din nou cu un ac în venă şi cu mii de gânduri în cap.
Când eram mic, trei erau meseriile care mă fascinau.
