— Îţi place de ea?
— N-am vorbit cu ea, că eram un neamţ mut.
— Ah, da.
— Oricum, cred că da. Că altfel, nu rămâneam eu cu ei toată ziua.
— Ai rămas toată ziua?
— Ba am şi luat cina împreună cu ei într-un loc în spatele pieţei Campo de’ Fiori. Apoi, când autocarul ne-a dus înapoi la hotel, m-am prefăcut că urc în cameră, după care am tăiat-o iute. Am urmărit-o pe doamna Martina până în parcare. Voiam să o abordez şi să mă demasc. Ba chiar să o invit să bem ceva.
— Dar?
— Da’ cum de ştii că mai e şi un „dar”?
— E mereu câte un „dar”. Spune mai departe.
— Dar a venit un tânăr să o ia. Vreun nepot, cred. A urcat cu el în maşină şi am pierdut-o în noapte.
— Şi vrei să dai din nou de ea?
— Am sunat la tour operatorul care organiza excursia, dar nu reieşea că ar exista vreo Martina. Şi oricum, au făcut un tărăboi întreg legat de confidenţialitatea datelor.
— Poate că Martina e un pseudonim.
— Ca să fie ghid turistic?
— Ce alte indicii mai ai?
— Ăsta.
Îmi arată o poză cu Colosseum-ul în care e el împreună cu o tipă vioaie de vreo şaptezeci de ani, care seamănă cu Miss Marple din Verdict: crimă.
— Ce zici, frumuşică, nu?
101
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Dau din cap aprobator la această întrebare retorică. De când a murit nevastă-sa, nu l-am văzut niciodată atât de interesat de vreo femeie, cu excepţia acelei daţi când în cofetăria lui a intrat Catherine Deneuve ca să ceară o informaţie. Acea zi se înscrie deja printre poveştile lui preferate care încep cu „eu şi Catherine”. Aşadar, e important să dăm de urma acestei Martina sau cum s-o fi chemând.
Îl pun să-mi trimită pe mail o copie a pozei cu ea, mă
întorc acasă, iau caietul cu Zoff şi adaug: Să o găsesc pe Miss Marple.
102
- FAUSTO BRIZZI -
— 85
Cum să dai de urma unei persoane pornind doar de la o fotografie?
Prima propunere vine de la Umberto.
— Postez pe Facebook, zicând că e bunica mea Martina şi că a dispărut. Cu câinii funcţionează întotdeauna.
Postăm poza pe profilul Facebook atât de aglomerat al prietenului meu şi după o oră primim deja zeci de semnalări.
Unii au văzut-o în cartierul Gianicolo, alţii, în Piaţa Trilussa, alţii, într-un supermarket din Prati, alţii, în insulele Fiji, alţii într-un local de karaoke din Tokyo. Pentru a le verifica pe toate, am avea nevoie de o viaţă întreagă şi de Interpol ca suport logistic.
„Alo, Interpolul, bună ziua! Sun de la Roma. Întrucât socrul meu a rămas văduv şi mi-ar plăcea să-i găsesc o nouă
prietenă, aţi putea să-mi daţi o mână de ajutor să o găsesc pe tipa asta, al cărei nume nu-l ştiu?”
Înfrângerea este evidentă. Singurul lucru ce ne-ar putea ajuta ar fi un noroc neaşteptat. Fac nişte copii ale pozei şi le agăţ prin barurile din zonă, printre care şi barul nostru de suflet. Dedesubt un mesaj vag: „Contactaţi-ne la acest număr pentru un mesaj urgent”. Vom vedea.
Această investigaţie a obţinut între timp un prim rezultat: m-a distras de la problemele mele. Mâine după-masă voi avea a doua mea întâlnire cu chimioterapia. Efectele secundare s-au diminuat, dar, acum, că am devenit o autoritate în materie, ştiu că, de fiecare dată, se vor manifesta cu o mai mare agresivitate şi persistenţă. Mă decid să o întâmpin pe Paola la ieşirea de la ore, uitând că azi e ziua ei liberă. O aştept acolo ca un prost, până când iese din clădire şi ultima profesoară care mă recunoaşte.
— Domnule Battistini!
Nu-mi amintesc cum se numeşte, dar mă prefac că o ştiu foarte bine.
— Doamna profesoară!
103
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
