— 74
Nu izbutesc să fiu destul de trist. Mă forţez să fiu în mai mare măsură.
Sunt apatic, dar nu trist. Ca şi cum această urâtă poveste nu m-ar privi la persoana întâi.
Azi am urcat pe terasa blocului şi am instalat acolo un şezlong de plajă. Am închis telefonul mobil. M-am întins, având pe mine un şort şi un tricou. Cu ochii ficşi spre norii care se îmbrăţişează pe cer, desenează nişte pete albe precum cele ale lui Rorschach, care apoi se destramă.
Am rămas aşa vreo patru sau cinci ore.
Inert ca un naufragiat.
Aş fi rămas aşa pentru totdeauna.
Sunt în mod oficial o persoană deprimată.
133
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 73
În seara asta, Lorenzo şi Eva merg să mănânce la bunicul, unde şi dorm, Paola merge la cinema cu două vechi prietene, ca să vadă un film de autor, iar eu rămân singur acasă. Nu se întâmplă prea des.
Îi sun pe Umberto şi pe Corrado şi punem la cale o mega-seară de spaghete, ca în vremurile bune. Un kilogram de carbonara la trei oameni. Da, ştiu că astea conţin făină albă, ou fiert şi cine ştie câte alte otrăvuri. Dar nu suntem în stare să renunţăm la ele. Spaghetele carbonara sunt ca o veche amantă pe care îţi face plăcere s-o regăseşti din când în când. Îţi face plăcere înainte, în timpul şi după, întrucât digerarea complexă a acestui amestec de gusturi îţi întunecă
mintea şi te căpiază precum marijuana. Stăm de poveşti lungiţi pe canapele, cum făceam şi la liceu; în fundal, nişte jazz şi accesele mele de tuse.
— De ce nu te lasă să foloseşti mobilul în timpul zborului?
Interferează cu adevărat? îl întreabă Umberto pe pilotul nostru de referinţă.
— Dacă ar fi cu adevărat periculos, evident că nu am lăsa stingerea mobilelor pe seama bunului-simţ al pasagerilor, ci am sechestra aparatele la intrare, răspunde Corrado.
Adevărul este că viteza avionului ar face ca telefoanele să
treacă încontinuu de la o celulă la alta a reţelei telefonice, făcând ca reţeaua să cadă sistematic şi producând astfel o mare înghesuială pe linii. Poate în viitor, cine ştie. Există
deja companii care oferă wi-fi la bord, aşadar, se poate folosi Skype pentru a vorbi cu cineva.
Eu nu intervin, nefiind absolut deloc interesat de viitorul telefoniei. Tuşesc încă.
— Cum e cu durerea? mă întreabă Umberto.
— E acolo. Am mai făcut nişte analize. Situaţia plămânilor mei se înrăutăţeşte în fiecare săptămână. Am luat hotărârea să întrerup regimul. Sau măcar să nu îl continui într-un stil atât de drastic.
134
- FAUSTO BRIZZI -
— Bine faci, spune Corrado. Din ce am înţeles, era de-acum doar un paliativ.
Am făcut între noi pactul tacit de a vorbi în mod deschis şi fără metafore despre boala mea.
— Oricum sunt condamnat. E doar o chestiune de timp.
De aceea, mai bine mănânc ceea ce doresc. Ah, mai e ceva ce nu ştiţi.
— Ce anume? mă întreabă veterinarul meu de încredere.
— Am depresie. Nu am fost niciodată deprimat, dar cred că
recunosc simptomele.
— Când mama era în depresie, după moartea tatălui meu
– povesteşte Corrado – încercam să-i umplu ziua cu lucruri de făcut. Este singurul tratament în aceste cazuri.
— Am lucruri de făcut până peste cap, numai că n-am chef să le fac.
— Pot să-ţi dau o sugestie? intervine Umberto.
— Evident.
— Du-te la psihologul meu. Doctorul Santoro, un geniu.
— Ca să ce? Să mă stoarcă de două sute de euro pe şedinţă?
— Lăsând la o parte că îţi ia doar o sută treizeci şi că îţi dă
şi factură şi o poţi, deci, scădea de la cheltuieli, e o persoană
care te ajută cu adevărat. Cu mine chiar funcţionează.
— Iartă-mă, dar de câţi ani mergi la el? îl întreb sceptic.
— De aproape zece, răspunde el mândru.
— Gândeşte-te cum ai fi fost dacă nu te-ai fi dus la el niciodată! zice ironic Corrado, luându-mi-o înainte cu o fracţiune de secundă.
Îi aduc aminte lui Umberto că eu i-am considerat întotdeauna pe psihologi nişte persoane lipsite de o meserie adevărată, precum politicienii.
— Fă cum consideri, răspunde el, eu cred că te-ar ajuta mult să stai de vorbă cu el.
În clipa aceea, se întoarce Paola de la seara petrecută cu prietenele. E foarte binedispusă.
— Să stai de vorbă cu cine?
135
