Dă din pleoape. Trăieşte.

Atunci îmi urmez povestea, oricum mai am câteva minute.

A doua zi, şcoala a fost închisă din cauza cercetărilor legatede cele două omucideri. Am fi reluat orele după o săptămână,dar nimeni niciodată nu m-a bănuit pe mine. Cu excepţia unuicoleg de şcoală, Umberto, veterinar, căruia îi mărturisisemintenţiile mele şi care mă mai şantajează şi astăzi, după atâţiaani…

140

- FAUSTO BRIZZI -

Are o tresărire când aude numele pacientului său.

— Deci Umberto… ştia?

Îmi dau seama că rămăsese îngheţat de spaimă. A crezut tot ce i-am îndrugat şi, timp de cinci minute, m-a considerat un psihopat asasin. Un psiholog prea puţin psiholog. Şi foarte nărod.

— Aveţi ceva împotrivă să plec cu cinci minute mai devreme? îl întreb, punându-i pe birou cei o sută treizeci de euro.

— Nu, răspunde el năuc.

E în ghearele mele, nu mai înţelege pe cine are înaintea lui: unul care suferă de depresie sau un asasin feroce.

Ies pe stradă şi-mi cumpăr un cornet cu trei feluri de îngheţată.

Fistic, ciocolată crocantă şi frişcă făcută ca pe vremuri.

După părerea mea, mult mai utilă şi mai puţin costisitoare decât un psiholog.

141

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 70

Caietul lui Zoff e în sfârşit plin de notiţe, desene, comentarii şi proiecte. A devenit inseparabilul meu însoţitor în toată această încercare. Mă uit la zilele care se succed de-a-ndărătelea în dureroasa mea numărătoare inversă pusă pe hârtie. O numărătoare ce are doar un sens statistic. Până

azi.

Cel dintâi care află e Massimiliano, noul meu prieten de la prăvălia de Taclale, devenit deja confidentul meu preferat.

Ştie puţin sau aproape nimic despre mine şi deci, adesea, reuşeşte să-mi dea nişte sfaturi mai bune decât Umberto sau Corrado, care sunt prea implicaţi emoţional.

Prima frază pe care i-o zic este destul de explicită:

— M-am hotărât să-mi pun capăt zilelor.

— Ce tot spui?

— Linişteşte-te, nu mă arunc de la fereastră şi nu mă

spânzur de tavanul prăvăliei tale. E vorba de o sinucidere asistată, în Elveţia. Am făcut deja toate cercetările preliminare. Clinica pe care am ales-o se află la Lugano.

— De ce? mă întreabă mâhnit.

— Din mii de raţiuni. Cele mai importante sunt legate de faptul că nu vreau să asist la degradarea mea fizică, dar mai ales nu vreau ca soţia şi copiii mei să asiste la aşa ceva.

Doresc să mă ţină minte în mare formă sau aproape. Cred că

e un drept al meu.

— Şi regimul?

— Funcţionează. Slăbesc şi asta îmi mai atenuează

durerile. Dar, din păcate, markerii tumorali sunt tot mai ridicaţi. Am făcut noi analize alaltăieri. L-am descoperit prea târziu pe amicul Fritz.

— Amicul Fritz?

— Eu aşa îi spun cancerului. E mai simpatic, nu?

— Da, e. Dar vreau să ştii că sper să te răzgândeşti.

142

- FAUSTO BRIZZI -

— Nu se va întâmpla. De o lună mă tot învârt în jurul acestei decizii. Singura posibilă. Nu vreau să putrezesc întrun pat.

— I-ai spus asta soţiei tale?

— Nu. Ştii, traversăm o perioadă urâtă.

Îmi toarnă nişte ceai rece de piersică. Făcut de el în casă.

Piersici bio şi apă minerală. Şi Madonna ar aprecia aşa ceva.

Peste un minut, ni se alătură şi Giannandrea cel aflat în depresie, care deja a devenit un client obişnuit. Descopăr că

e croitor şi că nevastă-sa l-a părăsit pentru un benzinar din Udine.

Începem un joc de cărţi, toci. Nu am mai jucat toci de nu mai ştiu când. Îmi amintesc regulile ca prin ceaţă. Mi se întâmplă cu insistenţă în noua şi scurta mea viaţă să fac lucruri pe care nu le-am mai făcut de ani şi ani, sau pe care nu le-am mai făcut deloc. Iată, în sfârşit, şi un aspect pozitiv.

143

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 69

Corrado şi cu mine mergem să-l luăm pe Umberto de la cabinet. Ca pe nişte pierde-vară autentici, ne aşteaptă o băutură aperitiv undeva în centru.