Încă nu le-am comunicat prietenilor hotărârea mea. O s-o fac după primul şpriţ.

— Peste şaizeci şi nouă de zile plec în Elveţia.

— Bravo, faci o călătorie? Corrado nu a înţeles nimic. Am fost prea ermetic.

— Mi-am făcut programare la o clinică pentru sinucidere asistată.

Cuvântul „sinucidere” face să se aştearnă o tăcere ireală.

Timp de câteva minute, se aude doar un hit al celor de la Oasis în depărtare. Chiar şi tusea mea s-a retras parcă, timidă.

— De ce şaizeci şi nouă? întreabă Umberto numai ca să

zică ceva.

— Sunt într-o numărătoare inversă. De la o sută la zero.

Simbolică, dar cu o semnificaţie statistică. În zilele din jurul cifrei zero, situaţia mea va fi deja critică. Iar săptămânile de după ar fi tare umilitoare pentru mine. Deci ziua zero va fi ultima. Aşa m-am hotărât.

— Te predai?

Corrado nu se lasă convins.

— Nu. Pur şi simplu, nu vreau să asist la degradarea mea fizică. Şi nu vreau să rămân în amintirea copiilor mei ca un tată ofilit, prizonier al unui fotoliu rabatabil.

— Paola ştie? mă întreabă Umberto.

— Nu încă.

— Spune-mi că glumeşti! insistă Corrado, care nu se poate dumiri.

— Ce n-aş da! Gândiţi-vă cum ar fi: Prieteni, n-am cancer, totul a fost o farsă ca să mă mai alinte şi pe mine lumea.

Dar, din păcate, e adevărat. Şi m-am gândit să trăiesc la maximum aceste două luni şi ceva ce-mi mai rămân.

144

- FAUSTO BRIZZI -

— Ce ne mai rămân, precizează Corrado melancolic. Cei trei muschetari sunt trei.

— La drept vorbind, erau patru. Iar D’Artagnan era cel mai important, precizează Umberto.

Ne lansăm într-o aprinsă discuţie despre alegerea nepotrivită a titlului cărţii de către Dumas şi vorbim cu căldură despre Andrea, un vechi prieten din timpul liceului, stabilit în străinătate, care era D’Artagnan al nostru. Cu el formam un cvartet irezistibil. Apoi mai luăm un şpriţ şi începem să facem diverse consideraţii despre fundul unei tipe care se sprijină de bar, într-o poziţie din care i se vede o prea subţire tanga. O conversaţie împărţită în două, ca şi cum, în mod deliberat, acum ne-am ţine departe de amicul Fritz. Care rimează cu şpriţ, dar e mult mai antipatic.

145

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 68

— Peste şaizeci şi opt de zile mă omor.

Paola rămâne paralizată.

— Ce-ai spus?

— Amicul Fritz aproape a învins. Cu fiecare zi, mă simt mai slab. După cum spune medicul, peste câteva luni va trebui să trăiesc la pat, îndopat cu analgezice, după care va urma faza finală. Nu ar fi un spectacol prea frumos. Voi dispărea mai înainte. Aşa fac elefanţii. Aşa voi face şi eu.

— Nu înţeleg…

E distrusă. N-am găsit un mod mai bun de a i-o spune.

— Am făcut o rezervare la o clinică din Lugano.

— Eutanasie?

— Suicid asistat, mai precis.

— Când te-ai decis?

— Acum o săptămână.

— De ce nu mi-ai zis nimic?

— Nu avem noi prea mult dialog în ultima vreme.

— Eşti nebun!

Rămânem în tăcere o bucată neverosimilă de timp. Apoi, Paola îşi ia poşeta şi iese din casă.

Iar eu rămân acolo.

Ca să regret complicitatea noastră pierdută.

Am pierdut atâtea persoane din cauza poveştii mele cu doamna Moroni şi pe toate acestea Paola le cuprinde în interiorul ei: soţia mea, cea mai bună prietenă a mea, amanta mea, complicea mea, admiratoarea mea, totul.

Tot ce este mai valoros pentru mine.

Paola este totul. Aceasta e definiţia corectă.

Dar ce sunt eu pentru ea astăzi?

O povară, un colocatar, tatăl copiilor ei, un trădător.

Ştiu că mă iubeşte încă, simt asta.

Este forţa principală care mă împinge să merg mai departe.