- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 66

Azi sunt optimist. Şi încerc să nu mă gândesc la final.

Evident, nu îmi iese.

Îmi mai rămân mai bine de două luni. Timp berechet. Ar fi putut fi mai rău. Gândiţi-vă că ar exista un serviciu fără

plată din partea casei care te-ar anunţa doar cu zece minute înainte să mori. Printr-un comod sms care se şterge automat sau printr-un serviciu de curierat, cu motociclişti care merg din casă în casă şi anunţă.

— Bună ziua, trebuie să vă anunţ că dumneavoastră veţi muri peste zece minute!

— Ah, mulţumesc, fir-ar să fie, tocmai am pus pastele la fiert. Fierb în treisprezece minute.

— Mi-e teamă că nu reuşiţi să vă încadraţi. Sau, dacă

vreţi, le mâncaţi mai al dente.

— Din păcate, mie-mi plac pastele foarte bine fierte.

Credeţi că apuc să mă mai duc la baie?

— Nu ştiu… e ceva de durată?

— Mă rog, voiam să fac iute un duş, nu se ştie niciodată în lumea de dincolo ce ţi se poate întâmpla…

— Vedeţi dumneavoastră, mă iertaţi că vă confisc orice iluzie, nu există nicio lume de dincolo, e doar o invenţie a religiilor organizate. Mai bine bucuraţi-vă de aceste ultime nouă minute de fiebere a pastelor.

— Păi, cum adică? Nu am furat, n-am luat numele lui Dumnezeu în deşert, nu am râvnit la femeia altuia… şi acum? Nu e niciun premiu?

— Nu, îmi pare rău pentru dumneavoastră că nu v-aţi bucurat de viaţă!

— Cum adică, îmi pare rău? Îmi pare rău e cu totul insuficient! Eu doresc o despăgubire pentru daune! Ştiţi dumneavoastră câte femei ale altora puteam eu avea? Şi cât puteam să nu-i cinstesc pe tatăl şi pe mama mea? Există un birou special care se ocupă cu reclamaţiile?

152

- FAUSTO BRIZZI -

— Da, trebuie să trimiteţi o recomandată cu confirmare de primire la Planeta Terra srl, dar vă pun în gardă că am rămas în urmă cu reclamaţiile de câteva secole, deci cererea dumneavoastră va fi luată în considerare cam prin 2200…

În timp ce dialogul continuă, aţipesc.

V-am spus, azi sunt optimist.

153

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 65

Caieţelul cu Zoff începe să fie foarte jerpelit. Pe pagina 65 e o pată de suc de roşii. Sau poate de gem de cireşe.

Şi astfel timpul se scurge. Nu reuşesc să înţeleg ce e potrivit să fac şi ce să nu fac. Continui să-mi duc viaţa târât de curent. Antrenez echipa care-şi continuă bătăliile de sfârşit de campionat, îi ajut pe Lorenzo şi pe Eva să-şi facă

temele, mă joc cu Lupo, care deja m-a acceptat în nucleul familiei, pentru că mă consideră un rival inofensiv. Paola e mai liniştită zilele astea, foarte prinsă şi cu şcoala, şi cu datoriile ei de mamă.

Cu câteva zile în urmă, i-am comandat lui Roberto un roman cu piraţi, ca să fiu mai exact cu corsari. Nu ştiu de ce, dar îmi plac mai mult romanele în care acţiunea se desfăşoară printre galioane caraibiene, decât printre prahos malaysiene. Pe scurt, îl prefer pe Corsarul Negru lui Sandokan. Mă duc să-l ridic cu entuziasm. Mă simt Lorenzo Magnificul, un Mecena al artei, care finanţează operele nemuritoare ale artiştilor săi preferaţi. Cum bine ştiţi, Roberto nu e tocmai reîncarnarea lui Proust, dar mediocritatea lui e compensată de faptul că opera sa de artă

nu poate fi reprodusă. Este singurul scriitor al tuturor timpurilor care poate fi comparat cu un pictor sau un sculptor, în calitatea lor de creatori de lucrări unice.

Plătesc cei douăzeci de euro, înşfac exemplarul nou-nouţ

din Galionul viselor şi o iau la picior. Mă întind la soare pe o pajişte din Villa Borghese. Şi deschid la prima pagină.

„Galionul piraţilor brăzda talazurile, ajutat de un slab alizeu, care nu i-ar fi îngăduit să scape la nesfârşit de mai sprintenele corăbii spaniole. Un bubuit de tun izbucni în depărtare şi un şuierat se auzi pe punte.”

E ceea ce se cheamă a intra imediat în miezul acţiunii.

Cele două ore care au urmat se petrec printre abordaje, căutări de comori, canibali, trădători, schimburi de focuri şi tot arsenalul tipic romanelor de aventuri. Măcar intriga nu e 154

- FAUSTO BRIZZI -

copiată de la Salgari. Protagonistul este un galion blestemat, care încătuşează în cală visele pasagerilor săi. Când coboară

pe uscat, aceştia se trezesc lipsiţi de orice chef de a trăi. O

variantă piraterească a cutiei Pandorei şi a multor altor mituri.

Când termin ultimul rând, îmi dau seama că, fără să

intenţioneze acest lucru, Roberto a scris o minunată alegorie a condiţiei mele actuale. Boala-galion a încătuşat energia mea, a anihilat visurile mele, a încetinit ritmul meu vital. În loc să mă stimuleze, m-a făcut în mod hotărât mult mai leneş. Adevărul e că, în ciuda bunelor mele intenţii, nu izbutesc să gust din plin timpul care-mi rămâne până la sfârşit.

De azi întorc foaia.

155

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 64

Scriu un sms extrem de scurt: „Golănie”. Şi îl trimit lui Corrado şi lui Umberto. Este codul nostru prin care ne chemăm la arme şi ieşim în oraş ca să punem la cale noi farse, precum contele Mascetti şi prietenii lui din filmul Amici miei. De multă vreme n-o mai făcusem.

Farsa preferată a lui Corrado, şeful nostru incontestabil într-ale flecărelii inventive, atunci când nu are complici, este următoarea: aterizează pe aeroportul Fiumicino, îşi dă jos costumul de comandant, şi, cu valiza în mână, se amestecă

printre pasagerii de la „Zborurile internaţionale”; apoi se uită

cu atenţie la anunţurile de pe foile şoferilor ce îşi aşteaptă