Mama Franca şi tata Ugo, părinţii Stellei, amândoi funcţionari în minister, erau sub umbrela de soare la câţiva paşi. El citea „La Gazzetta dello Sport”, ea, un roman de Ellery Queen. Sub umbrela de alături se instalează bunicii mei. Bunicul moţăia în şezlong, bunica făcea cuvinte încrucişate.
Era aproape ora 11 când s-a dat drumul la momentul băii, căci doamna Franca ţinea morţiş la cele trei ore canonice de digestie de după masa de dimineaţă, până la aruncatul în 178
- FAUSTO BRIZZI -
apă. Luă covrigul pregătit pentru Stella şi se întoarse către fiica ei.
„Stella!”
Dar nu o văzu. O căută din priviri. Nimic. Îl chemă pe soţul ei şi cei doi o căutară prin jur îngrijoraţi, strigând-o tare. Eu şi prietenii ei am văzut-o ridicându-se de lângă
castel, dar altceva nu mai ştiam. Nimeni nu o mai văzuse de câteva minute.
Panica puse stăpânire pe cei doi părinţi.
O căutarăm pe toată plaja. Am chemat-o şi prin megafonul clădirii de pe plajă.
„Fetiţa Stella Martani e aşteptată de părinţi la barul de pe plajă!”
Nimic.
Stella dispăruse.
Cineva a zis că o văzuse intrând în apă.
Alţii o văzuseră ieşind din clădire.
Alţii vorbeau de un străin misterios care intrase în vorbă
cu ea.
Mitomani, victime ale unei insolaţii.
Singurul lucru adevărat era că unica, marea dragoste a vieţii mele se evaporase în neant.
După o oră, părinţii ei se duseră să reclame dispariţia la poliţie. Dar toate căutările au fost zadarnice. Stella dispăruse de pe plajă între 10:58 şi 11:00. Un caz demn de Dosarele X.
Astăzi Stella ar avea patruzeci de ani. Ca şi mine. De fapt, nu „ar avea”, poate că „are”. Ugo şi Franca, acum nişte modeşti pensionari, nu au mai aflat nimic de ea de atunci.
Îmi povesteşte acelaşi bătrân salvamar de odinioară din Ladispoli că aceştia doi, în mod disperat, obsesiv (el adaugă
şi „prostesc”, pentru că e un insensibil), se întorc în fiecare zi pe acea plajă, astăzi aproape în întregime erodată de înaintarea de neoprit a mării. Se aşază acolo pe două
şezlonguri aduse de acasă. Privesc marea şi aşteaptă. De câte ori îşi întorc privirea către ţărm visează să-şi vadă fetiţa 179
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
mergând pe malul apei, alergând spre ei şi zâmbindu-le cu guriţa ei ştirbă după care se topeau.
„Mami, tati, m-am întors! Facem o băiţă? Au trecut trei ore?”
Visează să se arunce în mare cu toţii împreună. Ar da orice ca Dumnezeu să întoarcă timpul înapoi la acea vară a anului ‘78. Dar Dumnezeu, ştie toată lumea, nu-şi distrage atenţia niciodată.
Când apune soarele, Ugo şi Franca pliază şezlongurile şi se întorc acasă, ţinându-se de mână.
Azi m-am dus pe plajă şi m-am uitat la ei, pe furiş. Au trecut pe lângă mine, îndepărtându-se. Nu au cum să-şi aducă aminte de mine. Aveam cinci ani. Ugo m-a privit ca şi când aş fi fost străveziu. Franca însă s-a oprit o clipă mai mult, când ne-am încrucişat privirile. M-a recunoscut, ştiu asta. Femeile au un al şaselea simţ. Sau sunt doar mai inteligente. Dar n-am avut curajul să-i opresc. În fond, n-aş
fi ştiut ce să le spun.
Mi-am suflecat pantalonii şi am mers pe malul udat de valuri. Soarele coborâse deja dincolo de orizont. Aveam la dispoziţie doar un sfert de oră să fac acest castel de nisip, pe care nu reuşisem să-l termin cu mult timp în urmă.
Îndemânarea mea de arhitect şi de constructor de castele din nisip nu mă părăsise. Aproape că terminasem, când un val nefiresc mi-l mătură şi mi-l turteşte cu o răutate nepăsătoare.
E soarta mea să las lucrurile la jumătate. Şi castelele.
180
- FAUSTO BRIZZI -
— 52
Seară cu Umberto şi Corrado în cartierul San Lorenzo. În ultimul moment ni s-a alăturat şi Oscar. De când e logodit, pare unul de-al nostru, chiar dacă are treizeci de ani şi treizeci de kile în plus. În seara asta a profitat de permisie, pentru că Martina o înlocuieşte pe nepoata ei într-o vizită
nocturnă prin Roma.
Am rezervat o masă într-un restaurant unde cică se mănâncă bio. Seara caldă ne permite să stăm afară, înconjuraţi de studenţi. Printre zarzavaturi crude şi lasagne verzi, Oscar ne-a expus ultima lui idee cu privire la îmbunătăţirea calităţii vieţii în Italia. Teoria lui pleacă de la criteriul aplicat în legătură cu carnetele de conducere, adică
sistemul de reînnoire o dată la zece ani. Cofetarul cel ager propune o reînnoire pentru absolut orice, ca o garanţie de calitate ce poate fi dată clientului sau consumatorului.
