— 36

Pe telefonul mobil, am ales un sunet de apel diferit asociat fiecăruia, ca să-mi dau seama după melodie cu cine urmează

să vorbesc. Umberto, de pildă, mă caută cu sunetul ascuţit al trompetelor din Indiana Jones, filmul lui preferat.

— Vii la Fregene în seara asta? Mergem toţi.

— Cine toţi?

— Cei trei muschetari.

Deja mă gândesc cu groază la o posibilă capcană: discotecă pe plaja plină de ţânţari, consumaţie obligatorie, ba mai rău, spectacol al vreunui comic roman pe bază de colaj de vechi poante reciclate.

— Unde mergem? Dar vreau toate detaliile, să nu uiţi niciunul. Nu prea am încredere.

— La Fregene, ţi-am zis.

— Da, dar ca să facem ce?

— Mergem să vedem apusul soarelui în mare.

Îmi spune că e o modă nouă, de gen new age: salutul către soare. Sâmbăta trecută l-a introdus în această modă o vânzătoare de ziare vegană la prima şi ultima lor întâlnire.

Îmi povesteşte că erau pe plajă mai mult de o mie de persoane, pentru a trimite un salut astrului zilei. Nebunie curată.

Mă las convins şi la ora opt parchez aproape de faleză şi mă văd cu Corrado şi Umberto în zona împrejmuită a plajei libere. Suntem într-adevăr mai mult de o mie pe plajă, dar în loc de o briză uşoară, bate un crivăţ neaşteptat pentru acest sezon care ne degeră oasele.

— La ce oră începe?

Deja publicul îşi cam pierde răbdarea. Se declanşează

nişte aplauze extravagante. Unii se instalează pe jos cu pături. Alţii au măsuţe de picnic, corturi şi chitare. Un mic Woodstock pe litoralul roman. În aer răsună cântecele nemuritoare ale lui Bob Dylan ca în taberele de cercetaşi. Un 221

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

temerar se hazardează să cânte şi ceva din Joan Baez din aceeaşi epocă.

Noi, muschetarii, ne-am aşezat puţin lateral, stând toţi trei pe un prosop. Ne-am scos pantofii, iar Umberto poartă şi o bandană pe frunte; iar eu nu ştiu încă dacă trebuie să mă

înduioşez, sau să mă simt un nărod între nărozi.

La un moment dat se aşterne o tăcere aproape mistică.

Protagonistul îşi începe show-ul.

Unii se sărută cu pasiune, alţii mănâncă sandviciuri cu omletă, alţii îşi jură dragoste eternă, alţii privesc tâmpi orizontul incendiat, alţii intră în apă îmbrăcaţi şi ţipă, alţii sunt în chat pe Skype cu logodnica de departe, alţii profită de faptul că lumea nu e atentă ca să fure o geantă, alţii fac poze ca să le rămână în amintire acea clipă irepetabilă. Ştiu, or să

apară colecţionarii de amurguri: pe ăla de la Santa Marinella de pe 20 august îl ai? Nu, îmi lipseşte! Dar îl am pe cel din Maldive de Anul Nou, care face cât trei. Ca în jocul cu figuri la schimb.

Dacă moda asta prinde, nu va mai fi nevoie de Tour Eiffel, de Colosseum sau de Piramide pentru a atrage turiştii. Va fi suficient cel mai mare eveniment natural al fiecărei zile. În fond, dacă un film oarecare face şapte euro sau mai mult, cam cât face un apus de soare, unicat, care nu poate fi reprodus sau descărcat de pe internet? De altfel, e un eveniment costisitor, cu marea, cu plaja, cu soarele şi toate celelalte, ce efecte speciale s-ar putea crea? Hollywoodul e mic copil.

La sfârşitul spectacolului, când soarele iese din scenă (un final scontat, dar eficient), plâng. Până şi Corrado se înduioşează de-a dreptul, după care, profitând de întuneric, se piteşte pe undeva cu o ajutoare de coafeză din Maccarese, suferindă de depresie.

În timp ce toţi se împrăştie, ca la cinema în timp ce se proiectează inutilul generic de final, Umbero şi cu mine rămânem să privim marea. Noi doi ne simţim bine şi în tăcere. În unele seri mă duc să-l iau, mergem la cinema sau 222

- FAUSTO BRIZZI -

la teatru şi ne întoarcem acasă, fără să scoatem aproape niciun cuvânt. Numai marii prieteni şi marile amoruri suportă bine tăcerea.

Cel care o rupe, totuşi, e Umberto.

— Plecăm.

— N-am înţeles.

— Plecăm.

— Cine?

— Eu, tu şi Corrado. Închid cabinetul o săptămână, Corrado scapă de o tură. Şi plecăm. Ca pe vremuri.

— Dar nu pot…

— De ce? Copiii au încă zece zile de şcoală, Paola la fel. Tu ce treabă ai aici, să mergi teleleu singur prin Roma în fiecare dimineaţă? Aşa vrei tu să-ţi petreci ultimele zile?

Întrebarea e directă, iar răspunsul este evident: nu.

— O săptămână numai noi trei, în plimbare prin Europa, continuă el. Ne distrăm şi-ţi ajută moralul.

— Şi unde mergem?

Siguranţa lui mă uluieşte:

— Refacem traseele feroviare interrail pentru tineri.

Versiunea redusă.

Continui să-l privesc fix, ca un tont. Interrail.

Un cuvânt compus care-mi evocă pe dată mirosul pătrunzător de şine de tren încinse la soare, aventurile de o noapte cu fetele scandinave pline de pistrui şi sunatul acasă

de la telefoanele publice. E aproape sinonim cu optsprezece ani.

— La patruzeci de ani ne apucăm să refacem o călătorie interrail?

— Spune-mi un motiv pentru care n-ar trebui s-o facem.

— Am cancer.