— A lui Umberto.

Dă din cap aprobator, ca şi cum ar zice „evident”.

— Ai grijă însă să nu oboseşti peste măsură, te rog. Şi întoarce-te la timp pentru ultima zi de şcoală a copiilor.

Trebuie să fim la serbarea de dinainte de vacanţă. Toţi părinţii participă. Iar Lorenzo e şi protagonistul spectacolului.

— Nu voi rata momentul.

O privesc în ochi şi nu-mi pot stăpâni un:

— Te iubesc.

— Ştiu, îmi răspunde. Şi pleacă.

Mă arunc comod pe canapea.

Deci pornim. De ani de zile, Corrado, Umberto şi cu mine vrem să facem din nou o călătorie împreună.

Acum ori niciodată.

228

- FAUSTO BRIZZI -

— 34

Mai păstrez încă vechea listă pe care o foloseam pe când eram cercetaş pentru a-mi pune în rucsac tot ce-mi trebuie şi pentru a nu uita nimic.

Înzestrarea indispensabilă pentru o vacanţă.

2 tricouri

1 pereche de pantaloni de schimb

impermeabilul k-way

lentile de contact

2 chiloţi

2 şosete

bascheţi

sandale

spray Autan

1 caiet + 1 pix

arzător camping

1 rezervă butelie gaz

1 oală spaghete

1 pachet de biscuiţi

2 farfurii + o cană

1 lingură + 1 furculiţă + 1 cuţit

1 pastă de dinţi + 1 periuţă

1 Polaroid + rolă de film

1 pachet de prezervative

Surâd când constat nişte absenţe remarcabile printre cele înşiruite, cum ar fi deodorantul sau cămăşile. Adaug câte ceva pe listă şi-mi petrec două ore minunate selectând ce trebuie să iau, printre care şi bătrânul, dar încă funcţionalul meu Polaroid. Printre primele zece lucruri frumoase de realizat în viaţă se numără şi făcutul valizei. Te simţi antrenorul naţionalei tricourilor care trebuie să decidă

componenţa lotului: tu da, tu nu, tu da, tu nu. Îţi dai seama brusc câtă stofă inutilă îţi ticseşte dulapurile şi descoperi nişte tricouri istorice la fundul teancului, pe care nu le-ai 229

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

îmbrăcat de zece ani. Poate că făcutul bagajului e mai pasionant decât călătoria în sine.

Simt o prezenţă în spatele meu.

E Paola care se uită cum aleg şosetele.

— La ce oră pleci mâine? mă întreabă.

— Trece Corrado să mă ia cam pe la ora şase seara.

— Bine. Sper că o să vă distraţi.

Nu pricep dacă e un strop de aciditate în cuvintele astea, sau dacă binecuvântarea pe care mi-a dat-o e reală.

— Sper şi eu, iubito.

Nu-mi răspunde. Schiţează un surâs şi dispare în bucătărie. De luni întregi nu-mi mai spune „iubitule”. Ştiu, merit asta, ştiu că desfrânarea este un megapăcat de căpătâi, care încalcă atât porunca a şasea, ce spune „să nu preacurveşti”, cât şi pe a noua ce spune „să nu pofteşti nevasta aproapelui tău”.

Nu ştiu dacă voi fi în stare să mă distrez în călătoria asta.

Dar trebuie să încerc. Că mă transform treptat într-unul din acei bătrânei care vorbesc numai despre beteşugurile lor, într-o persoană antipatică şi plicticoasă.

230