noaptea târziu şi mâncând feluri reci de la rotiserie.
Varianta II în stil american: înhumare laică într-un frumos cimitir cu pajişte ca de teren de golf, cu muzică şi poezie, apoi cu toţii la funeral party în casa celui dispărut, cu un bufet bogat şi o trupă care interpretează cântecele lui preferate. De obicei, văduva se dezlănţuie într-un rock’n’roll acrobatic cu un unchi iubitor de dans.
O să vi se pară o blasfemie, dar eu prefer de departe varianta II.
Înmormântarea mea va fi o mare sărbătoare. Păcat că eu voi participa din poziţia culcat.
189
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 48
Ziua lui Lorenzo. Sunt chemaţi toţi prietenii lui, într-un spaţiu de joacă pentru copii aflat nu departe de casă, amenajat astfel ca să înveselească sărbătorirea copiilor sub zece ani. Singurii adulţi admişi suntem eu şi Paola, în compania unei alte mame mult prea grijulie. E un infern de urlete şi strigăte, cu greu ţinut în frâu de administratorii localului îmbrăcaţi în clovni, deveniţi ţinta glumelor de tot felul. Cei doi băieţi se străduiesc din răsputeri să câştige încrederea şi simpatia copiilor, dar fără niciun rezultat.
Eu stau oarecum într-un colţ, ciugulind popcorn şi sărăţele. Am propus nişte jocuri, dar mi-au fost refuzate cu dispreţ. Îmi dau seama că pentru nişte puşti de nouă ani nu pot fi decât un biet bătrânel patetic.
Mă uit la zvăpăiatul de Lorenzo cum zburdă prin sala de joacă în fruntea grupului de prieteni. I-am făcut cadou o trusă uriaşă de culori pentru a picta cu degetele, iar zâmbetul pe care mi l-a oferit în schimb m-a făcut să mă
simt vindecat, pentru o clipă. Realizez abia acum că există
ceva important pe care nu-l voi putea face în viitor, dar pe care trebuie neapărat să îl gestionez cumva.
— Ce? mă întreabă Umberto.
— Cadourile. Trebuie să cumpăr cadourile pentru Lorenzo şi Eva pentru anii viitori. Nu-i pot lăsa fără daruri de ziua lor din partea tăticului lor.
— Dar cum…?
Nu-i dau timp suficient să reacţioneze.
— Simplu. Eu le aleg, tu le cumperi şi le dai copiilor.
— Ah!
— Să nu-mi spui nu.
— Am spus „Ah!”
— Îţi fac o listă precisă, pentru fiecare an. Şi dacă vezi că
nu merge ceva sau s-a demodat între timp, poţi şi să
schimbi. Să ajungem măcar până la optsprezece ani.
— Pot să spun ce cred?
190
- FAUSTO BRIZZI -
Dau din cap că da şi aştept părerea prietenului meu. În jurul nostru, rumoarea din bar pare să se fi atenuat, ca şi cum toţi ar fi în aşteptarea răspunsului.
— Mi se pare o idee minunată, zice Umberto.
Îi surâd, destinzându-mă. Îmi dau seama că am fost cam invaziv, dar nu mai am prea mult timp şi din când în când o anumită încordare mă cotropeşte.
— Mulţumesc, îi răspund, punându-i o mână pe umăr. Azi stomacul mă doare mai mult ca de obicei. M-am dus din nou la oncolog şi am comentat împreună ultimele analize.
Markerii au continuat să crească. Organismul meu, cu toate că am îmbunătăţit regimul alimentar şi stilul de viaţă, nu mai face faţă, ca un motor prea turat în ultimii ani. De azi, durerile vor fi o prezenţă constantă în viaţa mea şi va trebui să le combat prin analgezice şi mult curaj. Sunt pregătit.
191
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 47
Am încheiat lista cadourilor pentru viitoarele zile de naştere ale celor doi puiuţi ai mei. Mi-a trebuit o noapte întreagă să o scriu. La micul dejun, în barul nostru, verific ca Umberto să înţeleagă totul. Am scris-o de mână şi scrisul meu e încărcat de emoţie.
— Am împărţit cadourile pe ani, îi explic eu.
El ia foaia şi citeşte cu voce tare:
LORENZO
10. O trusă completă de scule profesionale.
11. Chitara mea acustică. Pune-i corzi noi.
