- FAUSTO BRIZZI -

— 33

Interrail nu e numele unei călătorii a tinerilor golănaşi, aşa cum cred toţi cei care nu au pus-o în practică. Este numele unui tip de bilet. E un abonament nelimitat la trenurile europene care astăzi se numeşte Global Pass. Dacă ai mai puţin de douăzeci şi şase de ani, biletul este automat de clasa a doua, dacă ai mai mult, poţi avea acces şi la clasa întâi.

Umberto poartă tot rucsacul de atunci, model militar, cam uzat şi nu prea ergonomic, cu două bretele care îi rup spinarea. Corrado şi cu mine însă am cumpărat două

rucsacuri de munte ultramoderne. Am decis să nu ne pese chiar atât de fidelitatea absolută a acestei replici târzii a excursiei noastre din tinereţe.

Şi acum douăzeci de ani am plecat tot din Termini, glorioasa gară a Romei. Umberto, ca un cercetaş adevărat, a ajuns mai devreme şi a adus şi săculeţul cu provizii pentru prima porţiune a traseului. Corrado, care urăşte trenurile, a încercat până în ultimul moment să ne convingă să

străbatem o bucată cu un zbor gratuit al companiei sale, dar

„Tren era, tren o să fie!” i-a tăiat-o scurt Umberto, mai hotărât ca niciodată. Prima etapă, cam la aceeaşi oră ca atunci, München, ţinta nelipsită din orice interrail demn de acest nume. Cuşete de clasa a doua, ca să ne simţim tineri şi globe-trotteri. Avem un compartiment de patru numit, cred că ironic, „C4 confort”. Confortul constă într-un pahar cu apă sigilat, un şerveţel umed, un colac de wc şi, să vezi şi să

nu crezi, o pereche de papuci. înainte ca trenul să se pună în mişcare, ne rugăm să nu sosească şi un al patrulea călător.

Şi când colo, iată-l. Cel mai îngrozitor exemplar al unui tovarăş de drum din lume: tipul logoreic. Un navetist care lucrează în Germania şi se întoarce în Italia la nevastă-sa la sfârşit de săptămână. Credeam în naivitatea mea că nu mai există navetişti. Pentru a ne proteja de fluviul de cuvinte care ne-ar putea îneca, folosim, fără a recurge la semne 231

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

convenţionale, vechea şi verificata noastră tactică: ne prefacem că suntem trei turişti din Liechtenstein. Aproape nimeni nu ştie cum se vorbeşte în Liechtenstein, şi astfel orice tentativă de conversaţie e omorâtă în faşă. Dar din nefericire pentru noi, în fascinantul principat se vorbeşte germana. Tovarăşul nostru de drum ştie limba şi vrea să

profite de prezenţa noastră ca să şi-o perfecţioneze. Suntem nevoiţi să dăm pe faţă adevărul şi să încasăm o oră de banalităţi, până când deschidem contraofensiva şi îl îngropăm în cuvinte şi amintiri. Obiectivul principal al primului şi, credeam noi, unicului nostru interrail fusese acela de a vizita câteva state mai mici ale Europei, cele despre care cunoşteam foarte puţine alte lucruri în afară de nume: Luxemburg, Andorra şi, cum ziceam, Liechtenstein.

Pe atunci aşa ceva ne distra grozav.

Trebuie să vă mărturisesc că un moriturus de cancer nu ar trebui să călătorească la cuşetă. Mi s-a spus că am tuşit toată noaptea şi cred că prietenii mei s-au gândit de mai multe ori să mă stranguleze în somn. Lucrul absurd este că

de-acum, când tuşesc, nici nu mă mai trezesc. Şi nici în acea noapte nu am făcut excepţie. Trenul de noapte pentru mine e ca un leagăn vrăjit. Sunetul ritmic şi hurducăielile la dreapta şi la stânga seamănă cu adevărat cu legănatul unei doici iubitoare. Am dormit şi m-am trezit exact când trenul frâna ca să intre în gara de la München. Abia de aici călătoria noastră începe cu adevărat.

232

- FAUSTO BRIZZI -

— 32

Primul impact cu Germania este mereu anevoios. Germana e o limbă atât de diferită de a noastră, încât, în anunţurile din gară, nu-mi pot da seama nici măcar care sunt reclame şi care sunt comunicări de serviciu.

Surpriza mă aştepta la capătul liniei 4.

Un bărbat ne întâmpină şi ne surâde. Are nişte kilograme în plus, nişte păr în minus, dar îl recunosc imediat. Este cadetul din Gasconia, cel de-al patrulea muschetar, cel mai tânăr şi mai destoinic cu spada.

D’Artagnan.

D’Artagnan-ul nostru, după numele lui din buletin Andrea Fantastichini, cel din ultima bancă, în stânga. Nu-mi cred ochilor şi aproape că-mi vine să plâng. Nu l-am mai văzut de douăzeci de ani. După douăzeci de ani, aşa cum a prezis genialul Dumas, cei trei muschetari redevin patru. Ne îmbrăţişăm pe peron, mai întâi pe rând, apoi toţi patru în acelaşi timp. Cuprinşi de o incontrolabilă euforie, urlăm şi

„Unul pentru toţi, toţi pentru unul!” Patru italieni nerozi care dau o reprezentaţie în mijlocul gării din München.

După câteva minute, descopăr că acela care l-a convins pe Andrea să ni se alăture în această călătorie a fost Corrado.

Vechiul nostru prieten a plecat din Danemarca, unde trăieşte de mulţi ani, ca să ne întâlnească. Va face tot periplul interrail cu noi.

D’Artagnan, v-am mai spus, era cel mai bun dintre noi.

Câţiva ani după examenul de bacalaureat a plecat cu chitara lui spre Londra, în căutarea norocului. Azi pot spune cu certitudine că n-a dat de el. Cântecele lui senine ne înveseleau mereu nopţile de vară. Sub multe aspecte îmi amintea de tatăl meu, sau cel puţin de ceea ce bunicul îmi povestea despre el. Un fanfaron gata mereu să intre într-un bucluc pentru o femeie sau pentru nişte hohote de râs. După

câţiva ani de petreceri prin Londra s-a îndrăgostit de Birgitte, o daneză top-model care părea ieşită din pagina centrală din 233

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

„Playboy” şi a urmat-o la Copenhaga. Despre el n-am mai ştiut apoi nimic, doar Corrado a menţinut contacte sporadice, mai întâi prin poştă, apoi pe Facebook. Acum dă

lecţii private de chitară şi solfegiu în capitala daneză, iar soţia lui, Birgitte, cu care are doi copii, şi care acum arată ca Trudy, complicea lui Peg Leg Pete din desenele Disney, l-a părăsit de câţiva ani. Trăieşte într-o căsuţă la malul mării care, din fotografii, seamănă cu cocioaba vrăjitoarei din poveştile lui Andersen. Îmi povesteşte că, punând cap la cap cheltuielile curente şi pensia alimentară către fosta soţie, se descurcă cu greu până la sfârşitul lunii. În anii de liceu, aş fi pariat pe orice că Andrea, de fapt Andy cum i se spunea, va deveni un star rock. Ca şi cu atâtea alte prilejuri, şi de data asta m-am înşelat.

Recunosc: sunt fericit că-l văd şi că a acceptat propunerea acestei călătorii împreună. Dar durează doar o clipă

imperceptibilă; apoi mă uit la prietenii mei care merg înaintea mea cu câţiva paşi şi mi se par trei bătrânei. Trei bătrâni muschetari gârboviţi de povara rucsacurilor şi a vârstei. La patruzeci de ani şi ceva, un bărbat în zilele noastre nu e bătrân. Dar dacă el crede că are optsprezece şi se îmbracă de parcă atâţia ani ar avea cu adevărat, chiar este.

Nu am telefonat încă acasă. Sun acum, în timp ce ne îndreptăm către pensiunea rezervată de Umberto. Îmi răspunde Eva:

— Casa Battistini!

M-a amuzat întotdeauna atitudinea ei foarte formală la telefon.

— Sunt tata. Ce faci? Cum a fost la şcoală?

— Am luat zece la lucrare.

— Bravo!

Eu n-am luat niciodată zece la vreo materie, în afară de educaţie fizică. Am crezut întotdeauna că aceia care iau zece 234

- FAUSTO BRIZZI -

la şcoală sunt nişte ghinionişti sortiţi eşecului în viaţă. Dar fiica mea va fi o excepţie.

— Dă-mi-o pe mama.

— A plecat la cumpărături. Să ţi-o dau pe doamna Giovanna?

Doamna Giovanna este vecina noastră, mare producătoare de gemuri şi de copii. Este pasionată de OZN-uri, vede mistere peste tot şi e convinsă că în casa noastră trăieşte fantoma unui vechi locatar asasinat cu brutalitate. În ciuda acestor pasiuni ale sale, din când în când, ne lăsăm copiii în grija ei. Ca babysitter, dată fiind lunga ei experienţă de mamă, e mai bună decât Mary Poppins.

— Nu, mulţumesc. Spune-i mamei că am ajuns la München şi că o iubesc.

— Îi voi raporta. Miao, tati!

„Îi voi raporta.” Modul ei formal de a mi se adresa nu mă