— Alta? Eşti sigur că eşti bine?

— O călătorie pentru noi patru. Eu, tu, Lorenzo şi Eva.

Plecăm cum se termină şcoala. O vacanţă, ba nu, o aventură.

— Nu am chef de o vacanţă. Şi cu atât mai mult de o aventură, mi-o retează scurt Paola.

— Nu e o vacanţă oarecare.

— Am înţeles ce vrei să spui, dar n-am chef. Pleacă tu cu copiii dacă îţi pică bine. Mergeţi o săptămână la mare sau unde vreţi.

— Mă gândeam la o călătorie on the road.

— E într-adevăr aproape un lucru clasic ca un bolnav de cancer să facă o călătorie un on the road. Ascultă, tratează-te şi încetează să faci lucruri inutile şi dăunătoare.

245

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— Nu e inutil. Vreau să-mi petrec ultimele zile cu copiii. Şi cu tine.

— Asta şi faci.

— Dar aici nu vă văd niciodată, ştii bine asta. Am nevoie să stau cu ei.

— Îţi repet, nu am nimic împotrivă dacă plecaţi o săptămână. Sau chiar două. Eu aici mă simt bine. Nu am starea de spirit necesară, v-aş strica toată excursia.

Paola, Paola, Paola. De ce eşti atât de greu de înduplecat?

Are dreptate Massimiliano, boala mea te-a traumatizat mai mult pe tine decât pe mine.

Aştept ca Suskind să-mi sugereze telepatic nişte argumente suplimentare inteligente, dar poate că scriitorul german e în vacanţă şi se bucură de parfumatele drepturi de autor legate de romanul său. Renunţ. Scot afară din garaj bicicleta şi pornesc să dau o tură. În iPod, de data asta doar cântece melancolice. Cine ştie de ce ascultăm mereu melodii ce reverberează trăirile noastre. În mod cert nu e o idee prea grozavă să asculţi James Blunt când eşti pe punctul de a muri.

Fac un traseu mai lung decât cel obişnuit, mă îndrept spre litoral şi străbat Via Aurelia. Pedalez, pedalez, pedalez. Cu un ritm de cicloturist. Mă încântă panorama. Respir mirosul pinilor, aerul sărat şi gazele de eşapament ale maşinilor care mă depăşesc cu viteza unor rachete. Mă bucur de apusul de soare de pe un promontoriu, de unde zăresc nişte surferi încăpăţânaţi care nu se lasă şi încalecă valuri prea leneşe ca să-i ţină la suprafaţă. Un surfer care se naşte la Roma e ca un maestru al pizzei care se naşte în Bora Bora. Un neadaptat.

La kilometrul 58 îmi epuizez energia şi mă opresc la un mic restaurant deasupra mării. O casă construită chiar pe plajă, care poate găzdui cel mult treizeci de clienţi. La bucătărie sunt câteva doamne mai în vârstă, mătuşa şi bunica tânărului ospătar. Vederea este de o frumuseţe ce-ţi taie respiraţia. Luna străluceşte trufaşă pe suprafaţa mării.

246

- FAUSTO BRIZZI -

Mă aşez la o masă în colţ şi comand un mix grill şi scrumbii prăjite. Sper să nu o întâlnesc pe severa doctoriţă Zanella.

Mă uit împrejur, ca şi cum m-aş teme că sunt urmărit. La celelalte mese, perechi de îndrăgostiţi şi o familie romană, deosebit de numeroasă. Mă simt foarte singur. Acum, dacă

mă gândesc, e prima oară în viaţa mea când merg neînsoţit la un restaurant. Am considerat întotdeauna că mersul la restaurant de unul singur este lucrul cel mai trist din lume.

Confirm.

247

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 28

— Până la urmă, pleci sau nu pleci? mă întreabă

Giannandrea, preferatul meu într-ale stărilor depresive. E ca şi povestea cu melodiile, cu cât suferi mai mult de depresie, cu atât cauţi compania tot a unor suferinzi de depresie.

Ne aflăm în Prăvălia de Taclale şi Massimiliano ne pregăteşte prânzul, un cuşcuş cu legume pe care l-am gustat deja şi e demn de a fi menţionat în ghidul Michelin.

— Nu vreau să plec fără Paola.

— O să vezi că se răzgândeşte, spune Massimiliano tăind mărunt dovleceii.

— Nu cred, din păcate.

— Şi unde ai vrea să mergi? mă întreabă Giannandrea.

Bună întrebare.

— Unicul lucru sigur e că vreau să fac un fel de tur al Italiei.

— Cu bicicleta? e curios Massimiliano.

— Ieri am făcut cam o sută de kilometri cu bicicleta şi sunt aproape mort. Şi mergeam cu 25–30 km la oră, ca un melc pe două roţi. Mă gândeam să pornim cu maşina, sunt atâtea locuri pe care le cunosc şi vreau să le viziteze şi Lorenzo şi Eva. Pe altele nu le-am văzut niciodată şi vreau să

ajung acolo prima oară cu ei. Altele sunt importante pentru povestea mea şi a Paolei. Altele ni le va sugera destinul pe drum.

— Cred că e un program frumos, comentează bucătarul nostru, punând legumele pe foc să se călească. Peste zece minute e gata şi cuşcuşul. Rezistaţi sau vreţi o bruschetta?

Întrebare retorică. Bruschetta.

— Dar mai presus de toate, continui eu, sunt atâtea lucruri despre care vreau să le vorbesc copiilor mei şi soţiei mele. Dorinţa mea cea mai mare este ca ei să-şi amintească

de un tată imprevizibil, amuzant, plin de viaţă şi de idei.

— Cum de ai atâta chef de viaţă? mă întreabă

Giannandrea cu admiraţie.

248

- FAUSTO BRIZZI -

— Când vei fi în pragul morţii, îţi va veni şi ţie.

— Eu am încercat să mă sinucid de trei ori.