După doar câteva bobârnace de atac, sunt deja în avantaj cu 2 la 0. Şi de data asta Giannandrea se dovedeşte a fi un jucător atent şi foarte tehnic, dar eu, iertaţi-mi trufia, sunt un supercampion de nivel mondial. În cariera mea de
„bobârnăcist” am pierdut doar două partide. Una împotriva lui Ernesto Morelli, un derbedeu ce era într-a cincea la o clasă paralelă cu a mea la liceu şi cealaltă împotriva lui Corrado, dar a fost o partidă nefirească, având prea multe momente de noroc chior pentru prietenul meu, ducând în fond la invalidarea rezultatului. Azi înving fără să-mi umilesc adversarul, doar cu 5 la 2. În clipa în care ne strângem mâna la final se întoarce Massimiliano.
— Doar n-oi vrea să-mi furi munca? îi zice cu un surâs lui Giannandrea, apoi adaugă: Cine a câştigat?
— El, răspunde deprimatul. Nu înţeleg de ce nu a făcut din acest lucru profesia lui.
Nu terminăm bine să comentăm partida, că iată apare o nouă clientă, o frumoasă manager, cam de patruzeci de ani, pe a cărei frunte scrie mare „stres”. Vede trei bărbaţi în jurul unui joc de Subbuteo şi se sperie.
— Iertaţi-mă, am intrat pentru că numele prăvăliei m-a făcut curioasă. Ce vindeţi?
— Taclale, doamnă. Aşa cum e scris afară. Vreţi un ceai negru? Un ceai de plante?
E perplexă, dar nu are forţa să plece.
— Da, mulţumesc.
Ne punem pe treabă. Eu clătesc ceştile, Giannandrea mai umple o dată cana-fierbător, iar Massimiliano o pofteşte pe doamnă să ia loc şi o întreţine cu o conversaţie amabilă, cum numai el e în stare să o facă.
219
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Am spus şi o repet. Dacă aş avea o speranţă de viaţă mai lungă, aş încerca să deschid un lanţ de Prăvălii de Taclale. Şi poate aş salva lumea.
În timp ce nou-venita îi dezvăluie lui Massimiliano că
tocmai a pierdut o antrepriză importantă, îi surâd şi o întreb cu aerul unui majordom englez fără cusur:
— Lapte sau lămâie, doamnă?
— Lapte, îmi răspunde deja mai uşurată. Şi fără zahăr, mulţumesc.
Le arunc o privire lui Massimiliano şi lui Giannandrea: formăm o echipă de recuperare foarte eficientă.
220
- FAUSTO BRIZZI -
— 36
Pe telefonul mobil, am ales un sunet de apel diferit asociat fiecăruia, ca să-mi dau seama după melodie cu cine urmează
să vorbesc. Umberto, de pildă, mă caută cu sunetul ascuţit al trompetelor din Indiana Jones, filmul lui preferat.
— Vii la Fregene în seara asta? Mergem toţi.
— Cine toţi?
— Cei trei muschetari.
Deja mă gândesc cu groază la o posibilă capcană: discotecă pe plaja plină de ţânţari, consumaţie obligatorie, ba mai rău, spectacol al vreunui comic roman pe bază de colaj de vechi poante reciclate.
— Unde mergem? Dar vreau toate detaliile, să nu uiţi niciunul. Nu prea am încredere.
— La Fregene, ţi-am zis.
— Da, dar ca să facem ce?
— Mergem să vedem apusul soarelui în mare.
Îmi spune că e o modă nouă, de gen new age: salutul către soare. Sâmbăta trecută l-a introdus în această modă o vânzătoare de ziare vegană la prima şi ultima lor întâlnire.
Îmi povesteşte că erau pe plajă mai mult de o mie de persoane, pentru a trimite un salut astrului zilei. Nebunie curată.
Mă las convins şi la ora opt parchez aproape de faleză şi mă văd cu Corrado şi Umberto în zona împrejmuită a plajei libere. Suntem într-adevăr mai mult de o mie pe plajă, dar în loc de o briză uşoară, bate un crivăţ neaşteptat pentru acest sezon care ne degeră oasele.
— La ce oră începe?
Deja publicul îşi cam pierde răbdarea. Se declanşează
nişte aplauze extravagante. Unii se instalează pe jos cu pături. Alţii au măsuţe de picnic, corturi şi chitare. Un mic Woodstock pe litoralul roman. În aer răsună cântecele nemuritoare ale lui Bob Dylan ca în taberele de cercetaşi. Un 221
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
temerar se hazardează să cânte şi ceva din Joan Baez din aceeaşi epocă.
Noi, muschetarii, ne-am aşezat puţin lateral, stând toţi trei pe un prosop. Ne-am scos pantofii, iar Umberto poartă şi o bandană pe frunte; iar eu nu ştiu încă dacă trebuie să mă
