— S-o fi pierdut… Uneori, ştiucile îşi pierd simţul orientării. Asta se ştie, spun eu, făcând eforturi uriaşe, de parcă aş fi încercat să mă caţăr pe o oglindă.
— Da, sigur…
Privirea Paolei ascunde un surâs. Sau măcar umbra unui surâs.
— Cât aţi dat pe ei?
Mă predau.
— Puţin. Tocmai închideau. A mea a fost ideea. Copiii n-au nimic de-a face cu asta.
Acum îmi surâde evident, ca şi când aş fi un năzdrăvan prins cu degetul în borcanul cu dulceaţă.
275
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Nu era nicio ştiucă. De unde să găsească vreo ştiucă
prin părţile astea?
Mi-a întins o cursă, iar eu am căzut în ea. Fără să mai aştepte vreo replică de-a mea, se duce pe plajă la copii, îşi scoate rochia de plajă şi îi cheamă la o ultimă baie, la asfinţit.
Astăzi nu mai pot să merg şi eu cu ei. Ziua pe mare în barcă m-a solicitat mult. Mă aşez într-un şezlong şi mă uit la mica şi acvatica mea familie cum se aleargă prin apa mică, stropindu-se. N-aş vrea să fiu niciunde altundeva pe lume.
276
- FAUSTO BRIZZI -
— 17
Noapte. Camera hotelului nostru e cufundată în întuneric.
Ferestrele sunt deschise. Paola doarme. Eu nu. Respir rar.
Durerea din stomac nu-mi dă pace. Tuşesc puternic, nu mă
pot opri, aproape că horcăi. Mă ridic, merg la baie. Nu reuşesc să stopez tusea asta blestemată. Corpul tot se gârboveşte la fiecare acces. Îmi vine să vomit. Şi reuşesc, şi pe jos, şi în closet, şi pe tricou. Apoi, cu spinarea sprijinită
de perete, mă prăbuşesc, epuizat, distrus, învins. Nu pot să o duc prea mult aşa.
Paola apare la baie. Am trezit-o.
— Cum e?
— Rău, foarte rău.
Soţia mea trage apa, ia nişte hârtie igienică, şterge pe jos şi se apropie de mine.
— Fii atentă, că răsuflarea mea te poate ucide pe loc.
— Mai ai chef de glume, deci totul e bine. Şi-mi adresează
o jumătate de surâs, poate ceva mai mult de o jumătate.
Începe să cureţe urmele vărsăturii de pe faţă şi de pe buze.
Apoi îmi scoate maioul plin de pete. Dă drumul la apă în bideul de alături, înmoaie un burete şi-mi spală uşor gâtul şi pieptul.
O las să facă asta. Ador când are grijă de mine. Sper să fie din dragoste, şi nu din acel straniu instinct de infirmieră la Crucea Roşie, care este înnăscut atâtor femei. Se aşază pe pământ şi mă ia în braţe. Mă abandonez braţelor ei.
— Parcă am fi Pietà de Michelangelo, zice Paola, încercând să reducă dramatismul momentului.
Râd. Şi mă reapucă tusea.
După câteva minute, îmi aranjează patul răsfrângându-mi marginea păturii, aşa cum făceam şi noi copiilor noştri până
nu demult.
— Trebuie să ne întoarcem acasă, îmi spune, în loc de aşteptatul sărut de noapte bună.
277
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— E doar o criză trecătoare. Adevărul e că mă simt mult mai bine de când suntem la mare. Respir cu mai multă
uşurinţă.
— Am văzut, de fapt am auzit. Hai, Lucio, te rog, hai să
terminăm cu farsa asta a călătoriei, a fost o idee tare proastă.
Ţi-o spun verde în faţă: tu ai nevoie de îngrijiri, mai ales acum, când tumoarea se pregăteşte să intre în faza ei cea mai violentă.
— Iubito, te rog, sunt ultimele zile ale mele. Vreau să le trăiesc până la capăt. Mai avem încă atâtea etape ale drumului de parcurs.
— Eu mă întorc cu copiii.
— Nu poţi. Nu puteţi să mă lăsaţi acum. Dacă plecaţi înapoi, eu nu vin cu voi. Mai sunt doar puţine zile. Hai!
Tăcere, consimţire. S-a predat. Nu o să-i pară rău.
278
- FAUSTO BRIZZI -
— 16
