Cerul pare pictat la computer, un albastru compact ca în benzile desenate.

O furnică se plimbă pe mine.

Mă simt Gulliver când ajunge în Lilliput.

Închid ochii. Am ajuns. Sfârşit. Generic de final.

Senzaţia e aceea pe care cu toţii o avem în vacanţă: deschisul valizelor pentru a-ţi aranja hainele în camera de hotel şi acţiunea inversă sunt întotdeauna foarte asemănătoare, mai mult decât pare la început.

Se spune că, înainte de moarte, ne revedem propria viaţă

ca pe un film. Sper să nu mi se întâmple. Eu nu văd niciodată un film de două ori, cu excepţia celor de Kubrick, Hitchcock şi Spielberg. Şi niciunul dintre cei trei nu ar fi turnat un film despre un jucător de polo ratat. Şi apoi, ce tip de film e viaţa mea? O peltea dramatică? O comedie romantică? Da, cu siguranţă e o comedie romantică. Şi acest final continuă să-mi pară un happy-end, chiar dacă din punct de vedere tehnic nu e astfel.

Adorm. Visez.

Mă aflu într-un restaurant pe malul mării la Ladispoli, cu bunicii. Cei doi portari ai sufletului meu glumesc cu chelnerul, pe care se vede că îl cunosc de mulţi ani. Eu mănânc calamari prăjiţi şi îi arunc câte un ineluş şi unei pisici vagaboande de pe acolo. Par fericit. O fi un episod adevărat sau inventat de mintea mea învălmăşită? Nu ştiu să

disting. Nu-mi amintesc. Termin calamarii şi comand o cupă

de îngheţată cu un cocktail de fructe şi frişcă. Bunicul îi cere chelnerului să-mi mai pună şi migdale pisate şi ciocolată

topită. Îi surâd. Mă corectez: nu par fericit, sunt fericit.

— Domnule Battistini?

348

- FAUSTO BRIZZI -

Cineva mă strigă. Mă strigă mereu când dorm.

— Domnule Battistini? Trezirea.

Deschid ochii şi văd faţa lui Ralph Malph deasupra mea.

E ora douăsprezece şi douăzeci. Am dormit prea mult şi m-am făcut de râs cu elveţienii, confirmând ceea ce gândesc despre noi, italienii.

Mă ridic, sprijinindu-mă de braţul lui.

— Sunt gata.

Cunosc bine procedura. Am studiat-o. În mod concret e vorba de o dublă injecţie în care tu eşti cel care împinge pistonul seringii. Prima dintre ele îţi administrează un anestezic puternic. Cea de-a doua, un venin. Logic, simplu, fără dureri. Adormi şi nu te mai trezeşti. Însă preparativele sunt nesfârşite. Sunt conectat la o electrocardiogramă, aşezat pe un pat. Mi se explică faptul că, după prima injecţie, am numai un minut la dispoziţie pentru a doua injecţie înainte ca anestezicul să-şi facă efectul. Dacă vreau să mă

răzgândesc, acela e momentul, îmi spune profesionistul doctor Zurbriggen. S-a mai întâmplat.

În cazul acesta mă trezesc, plătesc doar o parte din bani şi mă întorc acasă. După care, doctorul încearcă să destindă

atmosfera cu un umor elveţian pe care nu-l înţeleg.

— Aveţi o ultimă dorinţă?

Ce întrebare tâmpită e asta? Ar trebui să râd?

— Da, aş avea, răspund eu. Aceea de a nu mă afla aici. Se poate?

Cinci minute mai târziu mi se înfig acele.

Nu-mi las timp de gândire şi îmi fac prima injecţie.

Ca şi la loviturile de pedeapsă, nu trebuie să te gândeşti.

Dacă te gândeşti prea mult, ajungi să te răzgândeşti în legătură cu şutul pe care trebuie să-l execuţi şi, de regulă, îl ratezi.

Alegerea mea este bună. Inevitabilă.

349

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Anestezicul alunecă prin venele mele şi am o senzaţie de frig.

Am un minut.

Ralph Malph îmi surâde şi îmi arată al doilea piston.

— Te grăbeşti? îl întreb. Eşti la final de tură?

În apropierea morţii devin polemic. Ce chestie!

Cincizeci de secunde.

Pentru o clipă, îmi trece prin faţă ca o adiere ideea să nu o fac.

Ca o adiere.

Patruzeci de secunde.

— Ce păcat… şoptesc.

Ralph Malph nu înţelege.

— Ce spuneţi?

— Nu, spuneam ce păcat… în general… ce păcat…

Treizeci de secunde.

Niciodată nu mi-a plăcut să execut penalty-urile. E prea mult stres. În fond, eu sunt portar. Un rol de fricos. Dacă