- FAUSTO BRIZZI -
— 15
Înainte de a porni din Roma, strânsesem câteva informaţii de pe internet. Un text foarte îmbietor descria un loc cu nume misterios: Satul Neosapiens.
E vorba despre un parc de distracţii sui generis, gândit ca o aşezare preistorică autentică, unde poţi experimenta pe propria-ţi piele tehnicile de supravieţuire adaptate acelor vremuri şi poţi fi pus la încercare în activităţi precum trasul cu arcul, construirea adăposturilor, aruncarea suliţei şi parcurgerea fazelor supravieţuirii.
Mi s-a părut perfect pentru o etapă a călătoriei noastre. Să
poţi gusta pentru o zi viaţa unor cu totul alte vremuri, când nu
existau
nici
chibrituri,
nici
electricitate,
nici
supermarketuri, este oricum o experienţă formativă. Nu am reuşit niciodată să o conving pe Paola cea mereu îngrijorată
să îi trimit pe Lorenzo şi pe Eva în tabere de cercetaşi, iar acesta este un prilej bun pentru un curs complet despre viaţa sub cerul liber. Adevărul e că nici copiii mei nu au fost niciodată prea entuziasmaţi de ideea de a-şi petrece weekendurile în pădure şi lucrul acesta m-a mâhnit întotdeauna. Eu consider că anii petrecuţi în taberele de cercetaşi au fost cei mai distractivi din viaţa mea şi în acelaşi timp şi cei mai educativi; e combinaţia dintre două lucruri care nu se potrivesc aproape niciodată.
Cum sosim, ne întâmpină cu cordialitate un animator care ne prezintă regulile: pe parcursul întregii zile se interzice folosirea telefoanelor mobile şi a aparaturilor electronice de orice fel, precum şi fumatul. Ne roagă să facem un efort să
gândim şi să ne comportăm ca nişte oameni primitivi.
— Sunt şi dinozauri pe aici? întreabă Lorenzo plin de speranţă.
— Nu, nu sunt, răspunde animatorul. Aş adăuga: din fericire! Chiar şi cu armele de acum, nu am avea nicio şansă
de supravieţuire unui atac al unui Velociraptor sau al unui Tyrannosaurus rex.
285
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Când spuneţi „primitivi”, la ce stadiu al evoluţiei vă
referiţi anume? Întrebarea, evident, este a Evei.
— În ce sens? răspunde uluit animatorul.
— Adică, avem deja un limba comun? Ştim să scriem? Am inventat deja roata?
Băiatul mă priveşte perplex. Citesc în ochii lui că se întreabă dacă fiică-mea nu este cumva un profesor de antropologie pitic travestit în fetiţă cu codiţe. După care produce un răspuns articulat.
— Deci… aveţi un limba comun, nu ştiţi să scrieţi, folosiţi focul, dar nu cunoaşteţi roata.
— Mulţumesc, răspunde Eva cuviincios.
Aţi încercat vreodată să aprindeţi focul cu două pietre şi câteva crenguţe dedesubt? Faceţi acest lucru, vă rog. E o activitate antistres minunată. După o oră de „cremene lovită
de cremene” renunţăm. În jurul nostru, celelalte familii care participă la ziua de viaţă primitivă au reuşit aproape toate.
Lorenzo scoate nişte chibrituri şi propune să trişăm. Nu accept aşa ceva şi continui să lovesc pietrele în speranţa de a provoca mult aşteptata scânteie. Paola mă priveşte cu aceeaşi înduioşare amestecată cu compasiune cu care ne uităm la un hamster alergând în roata sa. După un sfert de oră, aprind în cele din urmă o crenguţă, dar nu sunt în stare să fac să se răspândească flacăra prin toată grămada de surcele. Propun să ne scoatem pârleala la activitatea următoare: trasul cu arcul. Şi pe aceasta vă invit să o faceţi măcar o dată în viaţă. A slobozi o săgeată este o acţiune violentă şi instinctivă, codificată în ADN-ul nostru. Un gest pe care îl facem în chip natural, ca şi cum l-am face zilnic.
Cea mai bună dintre toţi e Paola, parcă ar fi Robin Hood.
Ţinteşte în serie perfect cu siguranţa unei campioane olimpice, câştigătoarea a mai multor medalii. Mă uit la ea ca şi cum aş vedea-o pentru prima oară. Pare o războinică
sioux; poate că într-o altă viaţă chiar a fost. Lorenzo şi Eva se 286
- FAUSTO BRIZZI -
străduiesc şi ei cu arcurile lor în miniatură şi se distrează
cum nu de multe ori i-am văzut vreodată.
În schimb, la aruncarea suliţei nu strălucim deloc. Această
specializare are o componentă tehnică şi de forţă care nu poate fi substituită de norocul chior. Lăncile aruncate de noi se înfig inofensive în pământ, la câţiva paşi de picioarele noastre. În orele următoare vedem un spectacol cu şoimi de vânătoare, îi învăţ pe copii să citească o hartă, modelăm două oale din teracotă şi proiectăm un adăpost pentru noapte, pe care nu mai apucăm să-l punem în practică, deoarece se apropie ora de închidere a parcului. Plecăm cu oalele de lut într-o sacoşă şi cu alte amintiri, printre care şi două bucăţi de cremene. Astăzi, pentru prima oară de când am plecat, am văzut-o pe Paola implicându-se şi ea. Poate totuşi începe dezgheţul.
287
