Ştiu, am jucat necinstit, dar aveam nevoie de ajutorul tuturor persoanelor pe care le iubesc pentru a o recuceri. În fond, era singurul lucru cu adevărat important pe care trebuia să-l fac în aceste zile.
Când Paola întinde braţul şi acceptă să fie condusă de tatăl său la altar, aplauzele se transformă în ovaţii. Iar inima mea se transformă în focuri de artificii.
Se numeşte „ceremonia de confirmare a cununiei” şi e cea mai frumoasă ceremonie care există. Căsătoria este o cutie-cadou plină de speranţe, confirmarea înseamnă că ai deschis acea cutie şi ţi-a plăcut ce e înăuntru. Ştiu că vă întrebaţi de ce m-am căsătorit la biserică, ba mai sunt chiar şi recidivist.
Pentru că Paola ţinea la asta, locul era încântător, iar eu sunt de tot rahatul. Vă mulţumeşte răspunsul?
— Vrei tu, Paola De Nardis, să îl iei din nou în căsătorie pe Lucio Battistini aici de faţă?
Îmi zâmbeşte. Nu s-a oprit nicio secundă din plâns în timpul acestei ceremonii.
— Da, sigur că vreau.
— Şi vrei tu, Lucio Battistini, să o iei din nou în căsătorie pe Paola De Nardis aici de faţă?
334
- FAUSTO BRIZZI -
Paola e foarte frumoasă. Chiar şi fără rochie de mireasă, pentru mine e tot acea fată emoţionată de acum doisprezece ani.
— Da, vreau.
Don Walter zâmbeşte.
— Atunci vă declar, încă o dată, soţ şi soţie!
Izbucnesc aplauze cum n-am mai auzit. O sărut pe Paola cum nu am mai sărutat-o. Aş vrea să nu se mai sfârşească
niciodată.
Ieşim din biserică printre boabe de orez, râsete şi aplauze.
În braţe îi ţinem pe copii. Încingem o bătaie cu orez basmati în capul lui Aramis, care a şi agăţat-o pe colega cea mai drăguţă a Paolei. Totul este fără cusur. Îi punem jos pe Lorenzo şi pe Eva şi începem partea cea mai solicitantă: saluturile şi pupăturile cu toţi.
Îmbrăţişarea cea mai lungă e cu Umberto. În acea îmbrăţişare este totul. A fost un prieten nemaipomenit.
Îi vâr în buzunar o scrisoare într-un plic.
— Citeşte-o după…
— După ce anume?
El nu a fost niciodată de o agerime ieşită din comun.
— După.
Îmi zâmbeşte cu jumătate de gură.
— Am înţeles…
Când o va deschide, va citi puţine cuvinte. Sper să le înţeleagă.
„Mergi liniştit, prietene. Nu mă supăr.”
Ştiu de o viaţă că e îndrăgostit de Paola, dar şi-a înăbuşit sentimentele din prietenie pentru mine. Îmi dau seama de asta după cum o priveşte, după cum îi surâde. Sentimentele nu au nevoie de cuvinte. Ştiu asta şi gata. Şi mai ştiu că-i va fi aproape la orice greu şi că nu o va părăsi niciodată. Sper că va găsi şi cum s-o facă să se îndrăgostească de el şi să
devină tatăl substitutiv al copiilor mei. Dacă există un bărbat 335
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
potrivit, atunci el este. În fond, e vorba doar de o promovare de la condiţia de „unchi” la cea de tată. Nu-mi doresc altceva.
Nici nu apuc bine să-mi iau rămas-bun, că sunt copleşit de Oscar şi de afecţiunea lui. De data asta, el are ceva pentru mine.
— Uite. E pentru mâine.
Îmi întinde ceva împachetat într-o pungă de hârtie. Nu e nevoie să mă uit înăuntru ca să ştiu ce conţine. Pacheţelul are şi o pată mică de grăsime pe fund.
După-amiaza se scurge voioasă. Umberto a organizat mica petrecere la o gospodărie învecinată, din circuitul agroturistic, unde există şi o piscină. Înot cu Lorenzo care, acum că nu mai are frică de apă, se tot scufundă şi se tot aruncă din acelaşi loc. Parcă am fi o gaşcă veselă în vacanţă.
Dansăm pe vechi hituri ale anilor ’60 într-un spaţiu improvizat din jurul piscinei. Oscar şi Martina sunt dezlănţuiţi, par versiunea obeză a lui John Travolta şi Umei Thurman din Pulp Fiction. Când vine în fine rândul primului dans lent, îmi înşfac partenera şi o strâng bine în braţe. Cine ştie de ce dansurile lente nu mai sunt la modă? Cine nu a dansat vreodată un dans lent nu ştie ce pierde. Domniţa mea de şase ani şi jumătate sper că nu va uita niciodată aceste patru minute petrecute în braţele tatălui său, suspendată la jumătate de metru de pământ, sub ochii surâzători ai mamei, care dansează cu Lorenzo la doi paşi de noi.
La ora şase, puţin înaintea sosirii triumfale a aperitivelor, îmi sună telefonul: e Giacomo, adjunctul meu.
— Lucio… am câştigat semifinala! 9 la 8! Portarul lor s-a împotmolit în ultimul minut.
Urlu de bucurie ca un băieţel. Acum chiar că ziua este desăvârşită.
