Aproape desăvârşită.
336
- FAUSTO BRIZZI -
Desăvârşirea adevărată se împlineşte la câteva ore după
aceea. Au plecat cu toţii de la pensiunea agroturistică, Umberto a rezervat camere pentru restul oaspeţilor la un hotel din localitate. Iar pentru noi, două splendide apartamente legate între ele, cu vedere spre munţi. Un loc de vacanţă.
Când copiii au adormit, mă uit la Paola cum se dezbracă
să se bage în pat. A fost o zi minunată şi plină de emoţii, dar foarte obositoare. Adrenalina însă nu mă părăseşte încă.
Dacă mi se face acum testul antidoping, sunt descalificat pe viaţă. Dar nu ar fi o descalificare prea lungă.
Mă apropii de Paola şi îi ating uşor umărul gol. Ea îmi dă
voie.
N-am mai făcut dragoste de aproape cinci luni.
Restul îl las pe seama imaginaţiei voastre. Vă spun doar, ca să vă ajut, că am făcut-o de trei ori (ceea ce nu se mai întâmpla de opt ani), că am râs ca nebunii, că i-am făcut o vânătaie pe şold de la o margine a patului, că m-am lovit la un genunchi într-un colţ al noptierei şi că, din fericire, copiii nu s-au trezit.
Am adormit îmbrăţişaţi, la patru şi jumătate dimineaţa.
Acum ziua este cu adevărat desăvârşită.
337
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 1
Aseară nu am închis bine obloanele şi acum soarele străluceşte puternic în camera noastră. Întredeschid ochii cârpiţi de somn. Paola mai doarme încă, la fel şi copiii, în camera de alături; sunt neobişnuit de tăcuţi. Mă ridic cu oarecare greutate, o durere intermitentă îmi torturează
şoldul. Intermitenţa e pricinuită de respiraţie. Dacă nu respir, mă simt aproape bine. Cu excepţia unei furnicături care dă năvală în tot corpul. O mâncărime interioară
cumplită de care nu pot scăpa prin scărpinare, ceva de parcă
aş fi înghiţit un stup întreg, iar acum albinele ar încerca să
iasă din mine toate o dată.
Mă târăsc până în baie, îmi pun cu greu lentilele de contact şi fac un duş mai lung decât de obicei. Cald, rece, încerc orice variantă ca să scap de pişcăturile de nesuportat.
Dar apa nu mă poate ajuta. Iau trei pastile de ibuprofen, care îmi vor dărui nişte ore de pace iluzorie.
Când mă întorc în cameră, Paola, în halat, a trezit deja copiii. Coborâm să luăm micul dejun în sufrageria primitoare a pensiunii. Continental breakfast superclasic, la care se adaugă dulceţuri făcute în casă şi pâine proaspătă. Mă joc cu Lorenzo şi Eva de-a Mister Muffin, inventând o ciorovăială
între un plumchec cu ciocolată şi o prăjiturică mai subţirică, despre care zicem că e soţia lui. Nu ştiu unde să meargă în vacanţă, la mare sau la munte. Şi înainte să decidă
destinaţia vacanţei lor, îi hăpăim pe amândoi cu mare bucurie.
Paola e singura care astăzi nu reuşeşte nici măcar să
surâdă. Eu însă m-am descurcat bine săptămânile astea. De-a lungul întregii călătorii, mi-am camuflat cât s-a putut durerile şi fricile faţă de copii; vreau să-şi amintească un tată
surâzător, glumeţ şi mereu în formă, şi nu fotocopia spălăcită a acestuia, prin intervenţia amicului Fritz.
După micul dejun ne aşternem la drum. Conduc eu.
Pornesc aerul condiţionat, pentru că azi sunt aproape 338
- FAUSTO BRIZZI -
patruzeci de grade. Prin fante suflă imediat o minunată
adiere răcoroasă care ne salvează viaţa.
O iau pe autostradă. Direcţia nord.
Dau drumul la radioul maşinii, al cărui inventator îmi scapă, şi introduc CD-ul preferat al puişorilor mei.
Interpretăm toate melodiile tare, cântând fals şi râzând.
„Sunt doi crocodili şi un urangutan, doi şerpişori, o acvilă
imperială, pisica, şoricelul, elefantul, nu lipseşte nimeni.
