Doar că nu se văd cei doi inorogi!”
Ne aflăm aproape de frontiera cu Elveţia, când copiii cei cântăreţi, aşezaţi pe bancheta din spate, au adormit.
Profit şi schimb muzica.
Elvis.
Always On My Mind.
Cântecul nostru.
Paola o recunoaşte după primul acord. Vocea catifelată a lui Elvis începe după şapte secunde de neconfundat.
Paola mă strânge puternic de mână, fără să fie în stare să
mă privească. Maşina pare să înţeleagă momentul, intră pe pilot automat şi continuă să meargă singură pe autostradă.
Privind peisajul derulându-se pe lângă noi, ascultăm cuvintele nostalgice ale marelui Presley. La acea dată, cântăreţul tocmai se despărţise de Priscilla şi compozitorii au pus pe muzică în chip minunat toată acea amărăciune.
Wayne Carson, Mark James şi Johnny Christopher sunt cei care au scris această piesă atât de simplă şi de pătrunzătoare. Sunt nişte genii absolute, după mine sunt mai valoroşi decât perechea mult mai răsunătoare Lennon-McCartney. Thanks, guys!
Exact când se termină cântecul, ca în filme, apare ca prin farmec indicatorul: „Frontiera cu Elveţia, 1 km”. Am ajuns.
E aproape ora prânzului, ne oprim să mâncăm ceva întrun mic restaurant deţinut de o familie. Mă tot chinui, fără
339
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
pic de poftă, cu o farfurie de paste, pentru că senzaţia de foame m-a părăsit de mult. Mă uit la copiii mei, ca şi cum aş
vrea să înregistrez fiecare minut al acelei mese. Vorbim puţin de parcă ar fi un prânz oarecare într-o sâmbătă oarecare.
Ne luăm rămas-bun în staţia unui autobuz care mă va duce la Lugano. Îmi pun bagajul foarte uşurel în portbagajul autobuzului, îi sărut pe copii şi o îmbrăţişez pe Paola. O
îmbrăţişare fără sfârşit. Copiilor le-am spus că tata pleacă la muncă. O muncă de lungă durată. Merg să muncesc într-o sală de fitness în Elveţia unde, din cauza excesului de ciocolată, cu toţii au nevoie să slăbească. Ştiu că într-o zi Paola va găsi curajul de a le spune adevărul. Dar acea zi nu e azi.
E momentul să-i ofer Paolei un cadou special.
— Asta e pentru tine.
Îi întind un pachet. Se uită la mine uimită.
— Nu e ziua ei! obiectează Eva.
— Ştiu, dar la ultima zi a ei am greşit cadoul. Am luat altul.
Paola rupe ambalajul. Înăuntru vede un caiet foarte mare, ca acelea pentru gimnaziu. Pare folosit. Nu înţelege.
Dă prima pagină şi i se taie respiraţia.
Am copiat de mână tot textul din Micul prinţ, fără să sar niciun cuvânt şi străduindu-mă să scriu cât mai citeţ. Am lucrat la el pe furiş timp de aproape o lună.
— Pe ăsta nu îl ai. E exemplar unic.
Paola izbucneşte în lacrimi şi sare să mă îmbrăţişeze. De data asta, am surprins-o.
În realitate, n-a fost ideea mea, ci a lui Roberto, care a rămas tare dezamăgit când i-am dus înapoi versiunea originală din Micul prinţ.
Îmbrăţişarea cu Paola e nemărginită. Când se desprinde din braţele mele, are chipul brăzdat de lacrimi. Sunt lacrimi de bucurie. Nu am mai făcut-o să plângă de bucurie de cine ştie când.
340
- FAUSTO BRIZZI -
E timpul să mă duc, dar nu sunt în stare să mă urc în autobuz. Un sărut, încă unul, încă unul. E greu de decis care să fie ultimul. Pierd timpul. Spun tâmpenii ca să-i fac pe copii să râdă. Sunt foarte bun la spusul tâmpeniilor, îl mângâi pe Lorenzo, apoi pe Eva. Dar nu trebuie să exagerez.
Ei nu trebuie să creadă că e altceva decât un la revedere.
— Nu vrei să te ducem cu maşina? insistă Paola.
— Nu, chiar nu, mulţumesc.
Cea de pe urmă călătorie elefanţii o fac singuri. Iar pe ea o aşteaptă multe alte ore de condus. Nu ştiu ce n-aş da să mă
pot întoarce cu ei şi să ne jucăm tot drumul de-a numerele de înmatriculare pare şi impare. Dar nu am nimic de oferit în schimb.
O mai sărut o dată dulce pe Paola, când un claxon ne întrerupe. Şoferul autobuzului şi-a pierdut răbdarea. Mă
