desprind din îmbrăţişare şi mă apropii de intrare. Abia acum aud cuvintele pe care le aşteptam de aproape o sută de zile.
— Ciao, iubirea mea.
Inima îmi ia foc de bucurie. Îi zâmbesc Paolei şi urc.
În următorul minut nu există decât lacrimi şi un autobuz care se pune încet în mişcare.
Rămân lipit de fereastră ca să-mi privesc trioul meu de suflet ce se îndepărtează. Îi trimit un „te iubesc” telepatic Paolei. Ea îmi face cu mâna de departe. L-a primit.
Şi rămâne acolo, pe asfaltul încins, cu copiii de mână, până când autobuzul devine un punctuleţ în soare.
Mi-o imaginez luându-şi altă mină, surâzând copiilor şi urcând din nou în maşină. A fost întotdeauna o mare actriţă.
Clinica pe care am ales-o pare de afară un hotel din Rimini.
Mă primeşte un doctor pe nume Patrick Zurbriggen, cu care am făcut un schimb de e-mailuri. Vorbeşte italiană cu un caraghios accent nemţesc şi, când te salută, îţi strânge mâna viguros. Aici, la Lugano, din fericire, se vorbeşte limba noastră. E cel mai mare oraş „italian” din afara Peninsulei.
341
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Îmi arată cum se va desfăşura foarte scurtul meu sejur la ei. Nu pomeneşte niciodată cuvintele „suicid asistat”. Dar despre asta vorbim de fapt. Nu va fi un medic cel care îmi va lua viaţa, ci eu o voi face. Legile elveţiene permit acest lucru, cer doar ca persoana care vrea să aibă parte de acest
„serviciu” (ador faptul că îl numesc „serviciu”) să fie informată în legătură cu alternativele şi să fie în toate facultăţile sale de înţelegere şi de voinţă.
Noua mea casă.
O singură cameră.
Am rezervat o singură noapte. Ca la motel.
Şi într-adevăr, camera mea parcă ar fi din Bates Motel.
Un Bates Motel elveţian.
Douăzeci de metri pătraţi. Măcar e spaţiu.
Pereţi de-un verde apăsător.
Un scrin de lemn cam ponosit, cu nişte publicaţii sportive locale şi o revistă Sorrisi e canzoni din februarie, cu fotografia de grup a cântăreţilor de la Festivalul San Remo.
Un pat de metal cu cearşafuri albe. Modelul acela cu manivelă dacă vrei să-ţi ridici bustul sau picioarele.
Un dulap Ikea, modelul Stolmen, montat strâmb de un muncitor prea leneş.
Înăuntru, trei umeraşe desperecheate şi mult prea mişcătoare.
Un scaun de lemn care seamănă cu cel pe care-l aveam în liceu. Cineva a scris pe el ceva în franceză. Scrisul indescifrabil al unui oaspete precedent. E şi o iscălitură la sfârşit. Pare un Alain şi nu mai ştiu cum. Cine ştie cine o fi fost.
Un tablou cu reproducerea unei acuarele cu lacul Lugano.
Sau, mă rog, cu un lac.
Nişte perdele albe, fâlfâitoare, ca într-un film horror. O uşă
de sticlă, care dă spre un balconaş de doi metri pe unu.
În jur se vede parcul. Orizontul deloc. Doar verde şi azurul cerului. O închisoare naturală.
342
- FAUSTO BRIZZI -
Dincolo, o baie mare, complet albă, din cele în care poţi intra şi cu scaunul cu rotile.
Un motel curat, care costă cât un hotel de cinci stele. De fapt, cât o săptămână la un hotel de cinci stele.
Oricum niciun oaspete nu se va plânge după.
Aici cuvântul „după” nu există.
Îşi face apariţia în cameră un infirmier, sosia lui Ralph Malph din Happy Days, care mă întreabă într-o italiană
nesigură dacă totul e în regulă.
Mint şi îi spun că da.
Mă anunţă că se va întoarce pe la şapte pentru cină. Îi cer detalii despre meniu. Întrebare retorică. Mă aştept la clasicul meniu de spital: piept de pui pe plită, piure în pliculeţ şi o salată de fructe de la reduceri.
