— Sunt gata.
Cunosc bine procedura. Am studiat-o. În mod concret e vorba de o dublă injecţie în care tu eşti cel care împinge pistonul seringii. Prima dintre ele îţi administrează un anestezic puternic. Cea de-a doua, un venin. Logic, simplu, fără dureri. Adormi şi nu te mai trezeşti. Însă preparativele sunt nesfârşite. Sunt conectat la o electrocardiogramă, aşezat pe un pat. Mi se explică faptul că, după prima injecţie, am numai un minut la dispoziţie pentru a doua injecţie înainte ca anestezicul să-şi facă efectul. Dacă vreau să mă
răzgândesc, acela e momentul, îmi spune profesionistul doctor Zurbriggen. S-a mai întâmplat.
În cazul acesta mă trezesc, plătesc doar o parte din bani şi mă întorc acasă. După care, doctorul încearcă să destindă
atmosfera cu un umor elveţian pe care nu-l înţeleg.
— Aveţi o ultimă dorinţă?
Ce întrebare tâmpită e asta? Ar trebui să râd?
— Da, aş avea, răspund eu. Aceea de a nu mă afla aici. Se poate?
Cinci minute mai târziu mi se înfig acele.
Nu-mi las timp de gândire şi îmi fac prima injecţie.
Ca şi la loviturile de pedeapsă, nu trebuie să te gândeşti.
Dacă te gândeşti prea mult, ajungi să te răzgândeşti în legătură cu şutul pe care trebuie să-l execuţi şi, de regulă, îl ratezi.
Alegerea mea este bună. Inevitabilă.
349
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Anestezicul alunecă prin venele mele şi am o senzaţie de frig.
Am un minut.
Ralph Malph îmi surâde şi îmi arată al doilea piston.
— Te grăbeşti? îl întreb. Eşti la final de tură?
În apropierea morţii devin polemic. Ce chestie!
Cincizeci de secunde.
Pentru o clipă, îmi trece prin faţă ca o adiere ideea să nu o fac.
Ca o adiere.
Patruzeci de secunde.
— Ce păcat… şoptesc.
Ralph Malph nu înţelege.
— Ce spuneţi?
— Nu, spuneam ce păcat… în general… ce păcat…
Treizeci de secunde.
Niciodată nu mi-a plăcut să execut penalty-urile. E prea mult stres. În fond, eu sunt portar. Un rol de fricos. Dacă
greşeşti un penalty ca atacant, eşti un perdant, dacă îl încasezi ca portar, e normal. Am un caracter de portar.
Douăzeci de secunde.
De lângă mine a dispărut Ralph Malph. Acum e bunica şi îmi surâde. Ştiam că va veni. A venit întotdeauna când am fost la ananghie. Bunica era mereu lângă mine. Îmi ia mâna dreaptă. O strânge.
— Ce bine că eşti aici… îi şoptesc.
Are ochii umezi, dar continuă să-mi zâmbească. Cel mai frumos zâmbet e cel al bunicii. Zece secunde.
— Vin, bunico…
Ea face un semn cu capul. Ştia deja. Bunicile ştiu totul.
Îmi dă drumul la mână o secundă. Ăsta e momentul.
Pun degetul mare pe pistonul celei de a doua seringi.
Nu mi-e frică.
