0
Am adus cu mine haine elegante. Morţii sunt mereu eleganţi, chiar dacă în timpul vieţii au fost nişte zdrenţăroşi pe care îi vezi mai tot timpul în maiou şi papuci.
Când le scot din valiză, mi se pare că e totuşi o idee proastă. Nu pot să mor îmbrăcat în costum şi cravată.
Le înlocuiesc cu un trening al echipei de polo. Mi se potriveşte mai bine.
Îl îmbrac şi evit oglinda. Tusea în dimineaţa asta nu-mi dă
pace, iar obrajii sunt mai supţi decât de obicei. De când mi-am luat rămas-bun de la Paola, e ca şi când trupul meu a încetat să mai lupte; mă simt ca un maratonist care se încovoaie la un metru după linia de sosire şi se prăbuşeşte în genunchi. Respir cu greutate şi durerea din abdomen e ca o săgeată otrăvită a indienilor sioux.
Deschid fereastra. Afară parcul este liniştit. E chiar şi un soare timid care a venit să mă salute.
Din spatele meu apare Ralph Malph, ţinând tava cu micul dejun. Două felii de pâine prăjită demoralizate, gem în cutiuţă, o cafea răcită, un pliculeţ de zahăr şi un suc de portocale de la reduceri într-un pahar de plastic. În fond, de ce să iroseşti mâncare bună pe unul încovoiat după linia de sosire?
— Mulţumesc, prefer să nu mănânc nimic.
— Bine. Programarea e pentru ora douăsprezece, mă
anunţă conştiincios infirmierul.
— Voi fi punctual.
— Vreţi să vin eu să vă chem sau ne vedem direct la etajul trei?
— Vin singur, mulţumesc. Pot să merg să fac o plimbare în parc?
— Sigur. Dacă aveţi nevoie de ceva, chemaţi-mă.
Iese şi rămân singur cu gândurile mele. La ora asta, Paola o fi în bucătărie şi le pregăteşte micul dejun copiilor. Un mic dejun foarte diferit.
347
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Parcul nu e urât. E poate unicul lucru decent din acest lagăr elveţian.
Intenţia mea de a mă plimba se confruntă imediat cu apariţia durerilor. Reuşesc cu greu să fac o tură, ajung la pajiştea de lângă lac şi mă întind pe iarbă cu faţa în sus.
Cerul pare pictat la computer, un albastru compact ca în benzile desenate.
O furnică se plimbă pe mine.
Mă simt Gulliver când ajunge în Lilliput.
Închid ochii. Am ajuns. Sfârşit. Generic de final.
Senzaţia e aceea pe care cu toţii o avem în vacanţă: deschisul valizelor pentru a-ţi aranja hainele în camera de hotel şi acţiunea inversă sunt întotdeauna foarte asemănătoare, mai mult decât pare la început.
Se spune că, înainte de moarte, ne revedem propria viaţă
ca pe un film. Sper să nu mi se întâmple. Eu nu văd niciodată un film de două ori, cu excepţia celor de Kubrick, Hitchcock şi Spielberg. Şi niciunul dintre cei trei nu ar fi turnat un film despre un jucător de polo ratat. Şi apoi, ce tip de film e viaţa mea? O peltea dramatică? O comedie romantică? Da, cu siguranţă e o comedie romantică. Şi acest final continuă să-mi pară un happy-end, chiar dacă din punct de vedere tehnic nu e astfel.
Adorm. Visez.
Mă aflu într-un restaurant pe malul mării la Ladispoli, cu bunicii. Cei doi portari ai sufletului meu glumesc cu chelnerul, pe care se vede că îl cunosc de mulţi ani. Eu mănânc calamari prăjiţi şi îi arunc câte un ineluş şi unei pisici vagaboande de pe acolo. Par fericit. O fi un episod adevărat sau inventat de mintea mea învălmăşită? Nu ştiu să
disting. Nu-mi amintesc. Termin calamarii şi comand o cupă
de îngheţată cu un cocktail de fructe şi frişcă. Bunicul îi cere chelnerului să-mi mai pună şi migdale pisate şi ciocolată
topită. Îi surâd. Mă corectez: nu par fericit, sunt fericit.
— Domnule Battistini?
348
- FAUSTO BRIZZI -
Cineva mă strigă. Mă strigă mereu când dorm.
— Domnule Battistini? Trezirea.
Deschid ochii şi văd faţa lui Ralph Malph deasupra mea.
E ora douăsprezece şi douăzeci. Am dormit prea mult şi m-am făcut de râs cu elveţienii, confirmând ceea ce gândesc despre noi, italienii.
Mă ridic, sprijinindu-mă de braţul lui.
