Îl împing până la capăt. Iar venele mele primitoare şi neştiutoare se lasă invadate de un lichid galben-auriu.
350
- FAUSTO BRIZZI -
În aceeaşi secundă, Paola, la mii de kilometri distanţă, pregăteşte prânzul şi simte un suflu de vânt rece în ceafă.
Priveşte împrejur. Ferestrele sunt închise şi e vară. Copiii se joacă în cameră şi se dondănesc puţin. Rămâne descumpănită o clipă. Apoi înţelege.
Iese pe terasă şi ridică ochii spre cer şi nu-i poate împiedica să se umple de lacrimi.
Nu plânge, iubita mea! Te rog, nu plânge!
Mi-e somn. Mi-e tare somn.
Ultimul lucru pe care îl aud este cântecul de leagăn îngânat de bunica. Îl cântă încet, încet, ca să nu mă
trezească. Şi continuă şi după ce am adormit. Mă leagănă
uşor, ţinându-mi o mână pe burtă. Cântă mai departe, până
când e sigură că somnul e adânc. Ce tristeţe că nimeni nu moare niciodată cu o bunică alături. Ar trebui să fie obligatoriu.
— Nani… nani…
Glasul se îndepărtează.
— Nani… nani…
Eu dorm.
Am făcut tot ceea ce trebuia să fac. Tot ceea ce am putut să fac. Nu am fost cel mai bun, dar m-am străduit din răsputeri.
Sunt senin.
Ştiu că atunci când mă voi trezi, îi voi întâlni pe bunicii mei şi voi fi din nou copil.
O sută de zile au zburat ca o suflare.
Iar astăzi pot să spun cu certitudine: au fost cele mai fericite ale vieţii mele.
351
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
După
După. Un cuvânt pe care în viaţă îl pronunţăm de mii de ori, de regulă pentru a amâna o problemă. „Te sun eu după”
este propoziţia cea mai folosită care îl conţine.
Dar „există un «după»?” este întrebarea fundamentală pe care ne-o punem fără vreun posibil răspuns. Sau, ca în cazul meu, nu ne-o punem deloc.
Există un „după”?
Răspunsul este da.
Există întotdeauna un „după”.
Despre acel „după” ştiu totul, este singura mângâiere adevărată pe care o ai când mori înaintea prietenilor tăi. E ca şi cum ai trage cu ochiul pe furiş la soluţiile din ultimele pagini ale Săptămânii enigmistice.
Acel „după” nu e rău. Dar bucuraţi-vă de „acum”, că e mai bun.
Vă pot dezvălui prea puţine, că e interzis prin regulamentul intern. La sosire, supraveghetorii (da, aţi înţeles bine) îl pun pe noul-venit să aleagă câţi ani doreşte să
aibă pentru restul veşniciei. E o întrebare destul de grea, de obicei se formează o coadă uriaşă din pricina nehotărâţilor şi a celor care se răzgândesc şi protestează.
Care a fost anul cel mai frumos al vieţii voastre?
Acela pe care aţi vrea să-l retrăiţi pentru totdeauna.
Eu răspund fără vreo ezitare:
„Eu vreau să am opt ani, mulţumesc”.
Pentru totdeauna opt ani, când visurile sunt gânduri vesele colorate. Când poţi pleca în zbor de la fereastra cămăruţei tale doar deschizând paginile unui roman de Stevenson sau de Barrie.
Când trecutul nu există. Iar viitorul este la ani-lumină
