elveţiană.
Noua mea companioană înţelege pe dată că sunt un dur şi pleacă în zbor, fără măcar să-mi mulţumească. O văd cum planează deasupra copacilor ce împrejmuiesc zona şi cum 344
- FAUSTO BRIZZI -
dispare. Aş vrea să o urmez şi să decolez şi eu din această
liliputană rampă de lansare în care mă aflu.
Mă ridic şi privesc în jos.
De pe un balconaş de la etajul întâi nu e nici măcar tentativă de sinucidere. E doar pură idioţenie.
Îmi termin gogoaşa în picioare, sprijinit de balustradă.
Apoi îmi ling degetele pline de zahăr. Şi sunt în paradis pentru o scurtă şi prea dulce clipă.
Intru din nou în cameră. Mototolesc punga unsuroasă şi caut un coş de gunoi care nu e. Poate la baie. Îl găsesc sub chiuvetă, unde e logic să se găsească. Arunc ghemotocul de hârtie, care ricoşează mai întâi pe margine înainte de a intra în coş.
Mă întorc în cameră şi mă întind pe pat. Scot din buzunar ultima poză făcută cu polaroidul. Noi patru fericiţi.
O pun jos, iau telefonul şi caut „Acasă”.
Or fi ajuns?
Nu sun.
Îl sun pe Umberto.
— Bună, Lucione! îmi răspunde cu o jovialitate falsă. Am vorbit cu ei chiar acum. Sunt acasă. Totul în ordine. Tu ce faci?
E întrebarea pe care speram să nu o pună.
Îi cer să o schimbe cu alta. Peste asta sar.
— Cum e vremea la Lugano? mă întreabă.
Nu-i nimic. Solicit o a treia întrebare.
Şi, în fine, şi puţină originalitate.
— Am deschis scrisoarea. Nu am rezistat. Mă ierţi?
Ştiam.
Îi răspund un „da” emoţionat, apoi rămânem în tăcere câteva minute. Nu mai rămăsesem în tăcere la telefon până
atunci. Nu aşa îndelungat. Nimeni nu stă în tăcere la telefon.
O tăcere asurzitoare, ce conţine toate cuvintele pe care nu ni 345
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
le spuseserăm. Un joc al tăcerii versiunea pentru adulţi. El e cel ce pierde jocul însă.
— Nu-ţi face griji pentru nimic… Mă ocup eu de ei, prietene.
Şi asta o ştiam.
Reuşesc doar să şoptesc un „Mulţumesc”.
Apoi, înainte ca acest apel să se complice şi mai rău, îi cer un ultim lucru:
— Salută-l pe Aramis.
Şi închid. Rămân acolo, cu telefonul în mână.
Ştiu că Umberto face acelaşi lucru.
La ora şapte refuz masa care se anunţa de mare clasă.
Pastele sunt prea fleşcăite, pieptul de pui prea uscat şi cartofii ca de gumă. Dar accept cu dragă inimă o injecţie cu analgezic. Cer o doză dublă de morfină. Vreau să traversez o noapte liniştită, să visez şi să mă trezesc în mare formă.
Mâine e 14 iulie. O zi importantă.
346
- FAUSTO BRIZZI -
