Trebuie să te vindeci.
— Astea nu sunt împrejurări obișnuite. Mâine va avea loc un mare miting în Königsplatz. Naziștii își unesc forțele cu BWP. Un ucigaș umblă în voie prin München. Volker cere rezultate.
— Să le obțină singur. Ticălosul. Nu el a fost bătut până la sânge. Aruncă o cârpă de șters vasele pe masă, se întoarse în bucătărie și dădu drumul apei calde în chiuvetă.
Berg scoase un oftat sonor, dându-și seama cât de furioasă era Britta. Se ridică de pe scaun și se duse la ea. Părul soției lui era legat la spate, iar fața îi era roșie de la aburi. Purta un șorț lung, alb peste o rochie simplă de lucru albastră. Silueta ei era încă tinerească, cu forme îmbietoare. Berg îi cuprinse mijlocul și-i sărută ceafa în timp ce ea freca o oală.
— Pleacă!
— Nu fi rea.
Britta lăsă oala să cadă în apa fierbinte, plină de săpun și se întoarse.
— M-am săturat de locul ăsta, Axel. M-am săturat de orașul ăsta și, mai mult decât orice, m-am săturat de slujba ta!
— Ai fost foarte răbdătoare, Britta. O să-l prindem pe omul acela cât de curând. Atunci va fi mai bine.
— Nu va fi niciodată mai bine câtă vreme insiști să rămâi în Mordkommission! De ce nu ți-a convenit programul normal de polițist?
— Te tâmpește, Britta. Îți petreci zilele dirijând traficul și nopțile arestând bețivi. Acum cel puțin îmi folosesc creierul… așa cum e.
În ciuda mâniei, Britta zâmbi.
VP - 220
— Creierul tău funcționează perfect… prea bine de fapt. Necazul e că ești prea curios… că îți bagi nasul în problemele oamenilor. Provoci resentimente.
— Nimeni nu vrea să-mi facă rău. Sunt prea neînsemnat.
— Nu cred asta.
Britta oftă.
— Știu că nu vrei s-auzi asta, dar tata îmbătrânește, Axel. Ar avea nevoie de cineva isteț.
Alfons Neugebauer, socrul lui Berg, era patronul unei imprimerii importante de la nord de Berlin. Treizeci de ani de muncă grea îi aduseseră
bani frumoși, pe lângă că-i înnegriseră mâinile și-i umpluseră plămânii de otravă.
— Am mai vorbit despre asta, draga mea, clătină Berg din cap. Nu se poate.
— De ce ești așa de încăpățânat?
— Nu pot lucra cu tatăl tău.
— Nu poți sau nu vrei?
Gura ei era încleștată de ciudă, iar privirea cerea un răspuns.
Berg dădu înapoi.
— Britta, chiar dacă aș putea lucra cu Tata, nu pot lucra cu frații tăi.
Continuă doar pentru sine: …pentru că sunt leneși și ranchiunoși și hărnicia mea îi face să pară nevolnici în ochii tatălui lor. Dar Britta înțelese mesajul. Își îmblânzi tonul.
— Tata te adoră, Axel. Ești mai mult fiul lui decât sunt frații mei. Te-ar putea ajuta să faci ceva în München.
— Și să-mi petrec restul vieții imprimând afișe care anunță mitinguri? Aș
muri de plictiseală.
— Și preferi să muncești până îți dai duhul?
Neputând să-i dea niciun răspuns satisfăcător, Berg spuse:
— Îți jur… după ce se termină cu asta, îmi caut alt serviciu.
— Așa ai spus și data trecută.
— Am căutat de lucru, Britta. Economia merge prost. Slujbele sunt rare.
Ca să nu mai vorbim că am treizeci și șapte de ani și nu sunt pregătit pentru altceva. Ce-ai vrea să fac?
— Ți-am spus deja ce aș vrea eu. E evident că ceea ce vreau eu nu are importanță. E evident că te interesează mai mult senzaționalul decât propria sănătate și binele familiei.
— Nu-i cinstit.
— Se poate, dar e adevărat.
