— Asta și am de gând, Herr Gottlieb. Dar dacă au ucis-o ei – și nu spun că
au făcut-o – nu vor recunoaște că rochia se afla la ei de o lună. Este posibil ca soția dumneavoastră să aibă vreo chitanță sau orice altă notă scrisă de mâna doamnei Schoennacht?
— Nu știu. Trebuie să caut. O să-mi ia ceva timp deoarece…
Gottlieb se uită în jur.
— Casa e cu susul în jos. Bitte, Inspektor. Permiteți-mi să mă ocup de fetele mele, după care mă voi uita prin hârtiile soției, vă promit.
— E vorba de un delict grav, Herr. Cu cât mai repede avem dovezi ca să
susținem ceea ce declarați dumneavoastră – un bon de comandă, de exemplu – cu atât mai repede vom elucida moartea soției dumneavoastră.
— Soția mea e moartă, Herr Inspektor, dar fiicele mele mai sunt încă în viață. Îmi trebuie timp ca să găsesc bonul. Vă implor… permiteți-mi să am grijă de copii. Vă promit că după aceea voi fi cu totul la dispoziția dumneavoastră.
Berg spuse:
VP - 218
— Schoennacht pleacă din oraș în seara asta. Ar fi de preferat să avem bonul înainte. Înțelegeți preocuparea mea.
— Domnule, dacă ar fi vorba de oricine altcineva decât de fetițele mele, v-aș ajuta pe loc. Vă rog, Inspektor, vă implor. Dați-mi o zi să le pot scoate din oraș înainte de miting.
Încă o dată Gottlieb îi oferi bani. De data aceasta Berg îi luă.
TREIZECI ȘI TREI
După ziua lungă și grea, Berg se hotărî să meargă pe jos acasă, sperând că
o plimbare de plăcere o să-i limpezească gândurile. Ruta pe care o alesese era prin Viktualienmarkt și chiar dacă majoritatea magazinelor trăseseră
obloanele la ora aceea, încă mai existau semne de viață. Pe trotuare fusese aruncată apă, care în unele părți înghețase, dar curățenia superficială nu reușise să elimine toate mirosurile. Vântul ducea cu el o combinație puternică de miros de carne măcelărită, de rămășițe de pește și de legume stricate. În această perioadă a anului când predominau temperaturile joase, locul era agreabil, în ciuda mirosurilor puternice. În timpul verii, însă, căldura și umiditatea aduceau cu ele nu numai rapida degradare a alimentelor perisabile, ci și insecte – muște și gândaci – astfel că devenea o necesitate să-ți faci cumpărăturile dimineața, în zori.
Berg găsi o patiserie care se pregătea să închidă și, profitând de faptul că
rămăseseră destule produse nevândute, cumpără o jumătate de duzină de chifle kaiser la preț redus. Mâncă una în timp ce traversa șchiopătând centrul vechi al orașului, pășind cu grijă pe dalele de piatră ale trotuarelor, însoțit de sunetele tubei de la Hofbräuhaus.
Avu nevoie de peste patruzeci de minute ca să ajungă acasă și când ajunse în apartamentul lui de la etajul patru, cina era pe terminate. Britta îi spuse că l-au așteptat cât au putut.
— Nu-ți face griji.
Berg așeză chiflele într-un coșuleț și le aduse la masă.
— Puțin unt, marmeladă și ceai îmi ajung. În seara asta nu mi-e foame.
Britta îl privi scrutător pe soțul ei și hotărî că oboseala se datora muncii și nu infidelității. Cu toate acestea, se uită la copii și le porunci:
— Mergeți în camera voastră.
Berg se uită la nevastă întrebător. Ea își încrucișă brațele.
— Trebuie să vorbesc cu tatăl vostru o clipă.
— Dar eu n-am terminat de mâncat, se lamentă Monika.
VP - 219
— Nu durează mult. Du-te!
Deoarece se codeau să plece, Berg adăugă:
— Ascultați-o pe mama.
Vrând-nevrând, copiii plecară de la masă, târându-și picioarele pe podea, nemulțumiți că erau excluși de la discuții. Britta așteptă până auzi ușa dormitorului închizându-se.
— Chiar vrei să mă lași pe mine văduvă și pe copii orfani?
— Sunt bine.
— Arăți îngrozitor, îi șuieră ea printre dinți. Dacă nu-ți iei câteva zile ca să te refaci iau copiii și mă duc la părinți. Nu pot controla ceea ce faci, dar nu vreau să văd cum te distrugi. Te miști prin casă ca o fantomă. Copiii sunt speriați.
Era adevărat. Dumnezeule, cum îl mai durea tot corpul, dar ce putea să
facă? Spuse și el cu vocea joasă:
— Mi-am luat deja zile libere, Britta. Mai mult decât am dreptul.
— Nu-mi pasă, Axel. Ne descurcăm și fără salariul tău pe o săptămână.
