Acum Berg îl scotea din patul lui comod ca să-l roage să-l ajute. Conduse încet Kraftrad-ul în stradă.

— Locuiesc aproape de dumneavoastră… în Schwabing. Adică, au locuit…

victimele.

— Dar au fost ucise în Englischer Garten?

— Nu știu unde au fost ucise. Corpurile au fost găsite în Englischer Garten.

— Ah, da, spuse Kolb. Vă gândiți la acest monstru… acest dușman al nostru?

— Nu mă gândesc la altceva decât la el! Cine naiba e, de unde vine, cu ce se ocupă, de ce face ce face?

— Și?

— Am aflat foarte puțin. Indiciile pe care le am ne duc spre indivizi diferiți, cu nume diferite și naționalități diferite.

— Poftim?

Kolb strigă pe deasupra zgomotului motorului.

— Nu prea vă aud.

Berg luă câteva curbe până ajunseră pe Ludwig Strasse, apoi trase pe dreapta lângă trotuar și opri motorul. Strada mărginită de copaci – o magistrală nord-sud – era pustie și întunecată, becurile electrice fiind stinse din ordinul Oberbürgermeister-ului. Până și obișnuitul huruit al tramvaiului VP - 268

era înăbușit. În ultimele două ore, în oraș fusese instituită starea de urgență.

Orice persoană fără împuternicire găsită pe stradă era imediat arestată.

Liniștea era ciudată, dar oarecum nostalgică, aducându-i lui Berg aminte de copilărie. În momente rare ca acesta, avea senzația că-și retrăiește copilăria, când nu existau mașini și nici electricitate, și invențiile moderne nu interveniseră în ordinea naturală a lucrurilor. Când era copil, adesea se prefăcea că doarme, când de fapt stătea în pat meditând ore întregi. Cu plapuma din pene înfășurată strâns în jurul corpului, cu nasul înghețat de la aerul rece, era atent să nu se miște ca să nu-i trezească pe cei doi frați mai mici care dormeau în același pat cu el.

Pe atunci, dacă asculta cu atenție, auzea nechezatul cailor din staul.

Animalele acelea au stăpânit pe vremuri orașul, trăgând căruțele poliției, tramvaiele, taxiurile. Acum numai vânzătorii din piață mai foloseau animale la căruțele lor și nici măcar ei prea mult deoarece bătrânii cai încurcau traficul, șoferii claxonându-i și înjurându-i, speriind bietele animale până ce se dădeau la o parte nechezând. Automobilul nu era un lucru rău; conducătorul automobilului era cel care se purta ca și cum drumurile ar fi fost proprietatea lui.

Asta se întâmpla demult, înainte ca războiul să destrame omenirea, înainte ca orașul să ajungă pe mâinile politicienilor și ale cohortelor lor.

Comuniștii contra monarhiștilor. Social-Democrații contra Partidului Muncitorilor Germani. Muncitorii Bavarezi contra Partidului Democrat German. Și toți contra lui Hitler – sau cel puțin așa pretindeau, în ciuda faptului că sprijinul pentru Austriac creștea continuu.

Totul era așa de greu de înțeles.

— N-am spus nimic important.

Berg opri motorul și-și înfășură fularul strâns în jurul gâtului. Aerul era umed și rece.

— Nimic la care să nu vă fi gândit și dumneavoastră.

Repetă ceea ce spusese despre ucigaș și Kolb dădu din cap a încuviințare.

— Și până și victimele, Herr Profesor. Nu seamănă una cu alta. Prima era o burgheză care locuia într-un apartament luxos pe Widenmeyer Strasse.

Era căsătorită și aștepta un copil. Cea de-a doua femeie era în vizită în oraș, o comunistă – sau cel puțin flirta cu comuniștii – a cărei casă era în Berlin.

Stătea într-o cameră închiriată în Giesing. Cea de-a treia victimă era o croitoreasă evreică imigrantă care locuia lângă Gärtnerplatz. Acum avem aceste două noi omoruri – o muncitoare și fiica ei care locuiesc la est de Schwabing. Nu sunt asemănări în nicio privință – nici în ceea ce privește tipul de femeie, nici situația materială a familiei, nici religia victimei, nici poziția geografică a locuințelor lor și nici măcar momentul din zi când au VP - 269

fost ucise. Se pare că ultimele două au fost ucise în plină zi, primele trei sub mantia nopții. E înnebunitor.

— Interesant, spuse Kolb netezindu-și barba. Din punctul meu de vedere, sunt foarte asemănătoare. Toate erau femei tinere și până acum toate au fost strangulate. Corpurile au fost găsite în Englischer Garten, cu excepția Marlenei Druer. Dar și ea a fost găsită la mai puțin de un kilometru distanță.

— Cred că depinde cum privim cazul, replică Berg. Totuși, găsirea corpurilor în Englischer Garten sau pe malul Isarului nu indică nimic specific. Parcul are o suprafață de trei sute șaptezeci și cinci de hectare de boscheți, pădure, tufișuri și poieni. Nu văd un loc mai bun pentru a ascunde un cadavru.

— Asta-i adevărat, spuse Kolb.

— Mergem la laborator?

— Înainte de asta, ce știți despre ultimele victime?

— În acest moment, nimic. Nu știu cum au fost ucise, dacă asta ați vrut să

întrebați.

— Știți ceva cu caracter personal despre ele?

— Femeia era văduvă. Soțul ei murise în urmă cu patru ani dintr-o infecție la picior – o veche rană din război, mi se pare.

— Fetița omorâtă era singurul copil al femeii?

— A mai rămas un fiu.

— Iar acum e orfan.

Berg simți cum se prăbușește sub greutatea invizibilă care apăsa pe umerii lui. Porni din nou motorul și conduse motocicleta înapoi pe bulevard.

Spuse strigând:

— Numele mătușii e Renate Dehmel – o femeie măritată cu doi copii.

— Și al victimei?

— Edith Mayrhofer. Avea patruzeci de ani. Fetița, Johanna, avea șase-șapte ani.

— Băiatul care a supraviețuit?

— Ralph… zece. Mătușa Renate avea grijă de el deoarece are și ea un fiu de aceeași vârstă. Edith se hotărâse să o ia pe Johanna la plimbare… să

profite de soare. Deoarece întârziau să se întoarcă după Ralph, Renate a început să se îngrijoreze. S-a hotărât să meargă să le caute.

— Nu-mi spune că ea le-a găsit? Kolb lăsă să-i scape un oftat.