Niciun răspuns.
— Trebuie să informați autoritățile dacă vă mutați în alt oraș.
Bărbatul își întoarse ochii, uitându-se la dezordinea din casă.
Își umezi buzele și începu să vorbească, dar imediat se opri.
— Nu mă mut.
— Nu e în favoarea dumitale, Herr Gottlieb, decizia asta de a merge pentru multă vreme la rude.
VP - 213
Omul nu spuse nimic.
— Mulți ar spune că un bărbat care pleacă imediat după moartea soției are ceva de ascuns.
Buza de jos a lui Gottlieb începu să tremure. Îl podidiră lacrimile.
— Nu am nimic de ascuns, Inspektor. Mi-am iubit soția. Sunt… Mi-aș da viața s-o pot aduce înapoi.
— Atunci vorbește cu mine. Ajută-ne să-l găsim pe cel care a ucis-o.
Gottlieb privea în pământ, clătinând din cap.
— Dar nu știu nimic.
— Poate știți mai multe decât credeți.
Gottlieb clătină din nou din cap.
— Rămân aici, Herr Inspektor. Rămân aici și fac tot ce-mi cereți să fac.
Vocea îi deveni mai ascuțită.
— Dar vă rog, vă implor, lăsați-mi copiii să plece. Nu le-a mai rămas nimic aici decât amintiri îngrozitoare, suspiciune, ură și pericol.
Începu să gâfâie.
— Am niște bani. Nu cât să vă îmbogățiți, dar îndeajuns ca să vă ajute în vremurile astea nesigure. Lăsați-mă să aranjez plecarea fetelor. Lăsați-le să
plece.
Nu reușea să-și controleze tremurai.
— Vă rog!
— Tăticule? întrebă o voce firavă. E totul în ordine, tăticule?
Berg se întoarse. În fața lui se aflau două fetițe cu chip de îngerași, amândouă cu ochi albaștri, una cu bucle blonde, cealaltă cu codițe negre.
Aveau pielea albă și netedă și bujori în obraji. Zâmbiră timid spre Berg, arătându-și dinții albi și gropițele. Gottlieb se repezi la ele.
— Totul e-n ordine, totul e-n ordine. Domnul e un polițist de treabă care încearcă să ne ajute.
Cum începuse să transpire, Gottlieb își scoase batista din buzunarul pantalonilor și-și șterse fața.
— Vin la voi îndată.
Le împinse pe fetițe în altă cameră.
— Rămâneți aici și așteptați până termină tăticul.
Fără să vorbească, Gottlieb se duse la un cufăr și-l dădu la o parte. Se așeză în genunchi și împinse la o parte o șipcă de lemn, scoțând afară o casetă încuiată, asemănătoare celei găsite în camera Marlenei Druer. Scoase o cheie, deschise caseta și-i arătă lui Berg ce conținea.
— Ăștia sunt toți banii pe care i-am economisit. Toți. Fie-vă milă de mine, pentru fetițe. Luați din ei, dar vă implor să lăsați îndeajuns pentru transportul fiicelor mele din locul ăsta până la un loc sigur în Ungaria.
VP - 214
În ochii lui se vedea o combinație de patetism și sălbăticie.
— Vă rog, lăsați-le să plece.
Berg se uită la el, apoi la casetă. Erau bani gheață și chiar foarte mulți. Mai mulți decât ar fi putut el economisi în douăzeci de ani dintr-un salariu de polițist. Cum oare făceau? Evreii ăștia săraci, cum de aveau atâția bani?
Gottlieb îi citi parcă gândurile.
— Am muncit toată viața. Nevasta mea a muncit toată viața. Șase zile pe săptămână, douăzeci de ore pe zi, ne odihneam numai de sabat. Toți banii ăștia sunt cinstiți, jur.
