Storf făcu o pauză.
— Încă un lucru… ca să ne încurce și mai mult. Când am aflat că Dirk aducea antichități, m-am gândit la Hanfstaengl, deoarece amândoi se ocupă
de artă.
— Ca de altfel și Anders Johannsen.
— Cine?
— Omul care a găsit corpurile Marlenei Druer și al Reginei Gottlieb.
— Tipul cu cei doi câini? Mi se pare că Müller ne-a spus că e compozitor sau muzician.
— Se ocupă cu obiecte de artă ca diletant. Artă degenerată, cum ar spune Austriacul. Toți trei fac asta… o conspirație de critici de artă.
Berg își frecă tâmplele.
— Ce voiai să-mi spui despre Hanfstaengl?
— Nu prea multe, Axel, doar că a studiat în America.
Berg se holbă la el.
— La Harvard?
— La Harvard.
Storf își stinse țigara cu piciorul, zâmbind ușor.
— Cunoscându-l pe palavragiul de pianist, sunt sigur că a avut mulți prieteni.
TREIZECI ȘI DOI
Familia Gottlieb locuia la etajul trei. Casa scărilor mirosea puternic a sudoare, urină și putregai. Fiind aproape de nesuportat într-o zi rece ca cea de acum, numai Dumnezeu știe cum duhnea vara. Pardoseala din scânduri era roasă și se înnegrise cu trecerea timpului. Existau locuri unde scândurile erau crăpate sau lipseau pur și simplu și trebuia să fii atent la fiecare pas.
Când Berg ajunse la etajul potrivit, intră într-un hol trist luminat de un singur bec gălbui. La capătul coridorului, o fereastră stricată lăsa să intre ultimele raze de soare ale după-amiezii. Prin pereții subțiri se auzeau țipete de copii și frânturi de conversație, precum și un radio. Fiind aproape de ora cinei, felurite zgomote și mirosuri proveneau de la gătit – ceva care se prăjea, cuțitul care tăia pe fundul de lemn, zăngănitul unei linguri într-un VP - 212
vas metalic. După ce identifică apartamentul, Berg își lipi urechea de ușă și ascultă. Reuși să distingă o voce joasă de bărbat vorbind pe un ton tăios, sigur.
Ciocăni la ușă.
Imediat vocea se opri. Se auziră apoi câțiva pași repezi, și o ușă trântită.
— Wer ist da?
— Polizei.
Nu primi niciun răspuns. Berg ciocăni din nou.
— Alo, alo.
Mai ciocăni o dată.
— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, Herr Gottlieb. Nu durează mult.
Ușa se deschise încet. Omul care stătea în prag avea fața pământie. Groaza era întipărită pe fiecare trăsătură a sa. Era de statură mijlocie, foarte slab, cu ochelari și cu nas mai mult de roman decât de evreu. Părul de culoarea cafelei era tăiat scurt, iar o șuviță îi cădea pe frunte. Deasupra buzei de sus avea o urmă de mustață neagră. Purta pantaloni negri, cămașă albă și o vestă cenușie. Deși foarte vechi, pantofii fuseseră de curând lustruiți. Îi făcu lui Berg semn să intre, apoi puse lațul la ușă.
— Guten Abend.
Se ținea țeapăn, încercând să-și domolească tremuratul.
— Ce doriți?
— Numai câteva minute din timpul dumneavoastră, Herr Gottlieb.
Berg privi peste umărul bărbatului. Casa era vraiște. Dulapuri deschise, haine aruncate pe jos. Trei cutii și două valize mari zăceau pe masa șubrezită.
— Plecați undeva?
Deși s-ar fi zis că nu e posibil, fața bărbatului deveni și mai pământie.
— Pot să întreb ce planuri aveți, Herr Gottlieb?
Gottlieb respira sacadat, încercând să vorbească. Își încleștă mâinile, dar se vedea că încă mai tremură.
— Am trecut printr-o dramă teribilă… copiii mei… și cu mine, spuse cu ochii umezi. Le iau pe fetițe și mergem la rude în Ungaria.
— Se pare că aveți de gând să stați multă vreme.
