— Nu știu dacă ea le-a găsit sau dacă au fost descoperite de altcineva, dar un polițist de la secție mi-a spus că și ea a văzut cadavrele. Cred că a fost groaznic, mai ales că băiatul era cu ea.

— Oh, Gott, e îngrozitor!

— Înfiorător!

VP - 270

Kolb spuse:

— Ar fi fost bine să văd corpurile așa cum au fost găsite.

— În general cineva de la Mordkommission trebuie să semneze înainte de ridicarea cadavrelor. Dar din cauza mitingului și a revoltei care a urmat, poliția a fost deplasată în Königsplatz și Gärtnerplatz.

— După ce vom trece pe la laboratorul de patologie vom ști mai multe.

Berg spuse:

— După aceea, putem trece pe la locul crimei. Sunt convins că poliția a înconjurat zona cu frânghii.

— Da, așa vom face.

Berg simți oboseala din glasul profesorului.

— Sau poate trecem pe la locul crimei dimineață. Nu vreau să vă țin treaz toată noaptea.

— Rezist unei nopți lungi.

Kolb zâmbi.

— Moartea, prietene, e mult mai lungă.

*

Deoarece laboratorul de anatomie patologică era amplasat la subsolul spitalului, aproape tot mirosul se limita la respectiva zonă. Cu toate acestea, când cei doi intrară în casa scării, valul de aer rău mirositor ajunse până la ei și Berg simți că se înăbușă. Era a treia oară când venea acolo, dar primele două vizite nu-l pregătiseră pentru cea de-a treia.

Pe de altă parte, Kolb părea imun la mirosurile urâte.

Asistentul autopsier, Diener-ul, părea că se amuză de reacția lui Berg. Era robust și se uita la ei cu ochi adânciți în orbite, în timp ce-i însoțea pe treptele întunecoase, folosindu-se de o lampă cu gaz. Deși clădirea avea curent electric, scara nu era iluminată.

— Noi ne bucurăm când vine iarna, spuse Diener-ul. Vara duhoarea e mult mai puternică. În plus, e plin de insecte. Sunt atrase de duhoarea cărnii în descompunere. Mai ales muștele. Iar când crește umiditatea…

Își flutură mâna în aer.

— Ach, e rău de tot.

Berg înghițea continuu ca să nu vomite. Își înfășurase fularul peste gură și nas. Când ajunseră la subsol, duhoarea deveni și mai insuportabilă. Se gândi la carnagiul pe care-l făcuse cu propriile lui mâini. Mirosul corpului în descompunere era mai puternic decât cel al crimei.

— Omul se obișnuiește cu mirosul urât, continuă asistentul. Câteodată

îmi iau chiar și prânzul în laborator.

— Ce scârbos! murmură Berg.

— E mai bine decât să mori de foame, Inspektor.

VP - 271

Ajunseră la ultima treaptă. Asistentul deschise ușa laboratorului.

— Pe aici, meine Herren.

Încăperea era un buncăr de ciment întunecos și rece, fără ferestre, nici măcar cele obișnuite la subsol. Niciun pic de aer și nicio rază de lumină

naturală nu trebuiau să pătrundă, nici chiar pe timpul zilei. Becurile electrice, fixate pe pereți împreună cu lămpile vechi de gaz, aruncau intermitent pete de lumină de culoarea urinei.

Berg se gândea că îndurase deja duhoarea cea mai urâtă când asistentul deschise o ușă. Constată că se înșelase.

— Pe aici.

În interiorul sălii de autopsie aerul fetid era atât de puternic încât Berg aproape că leșină. Se simți ridicol. În timpul Marelui Război respirase duhoarea morții și dezintegrării când trupurile muribunde zăcuseră în jurul lui. La slujba lui de la Mordkommission examinase multe cadavre în diferite stări de descompunere. Dar duhoarea de aici era fără egal.

Nu numai că mirosul era copleșitor, dar și imaginile vizuale erau de coșmar. Rânduri de mese de oțel pentru autopsii, fiecare ocupată de un cadavru, vreo cincisprezece-douăzeci în total. Unele erau acoperite în mod decent, dar cel puțin jumătate erau cadavre nude, privind în sus cu ochi goi.

Unele cadavre fuseseră lăsate afară prea multă vreme și pielea li se ofilise și se înnegrise. Altele făcuseră mucegai precum carnea stricată sau brânza.

Cadavrele care nu ajunseseră încă pe mese zăceau înfășurate în cearșafuri albe pe rafturi. Din ele se scurgeau fluide, pe măsură ce țesuturile se transformau în componente lichide, existența corporală prelingându-se strop cu strop. Nici măcar mirosul înțepător al formolului nu putea masca duhoarea de putreziciune.

Câțiva medici legiști efectuau autopsii. Unul făcea o incizie în formă de Y

de la umeri la jumătatea bustului și apoi în jos până la regiunea pubiană. Un altul tocmai scosese o inimă și avea mâinile înmănușate pline de sânge.

Așeză în grabă organul pe balanță ca să-l cântărească. Nuanțe de roșu năpădiră creierul lui Berg: roșu, rubiniu, roșu aprins, stacojiu, vișiniu, carmin, vermilion… atâtea nuanțe ale aceleași culori… mai multe nuanțe de roșu decât cuvinte pentru a le denumi.

La una din mese, un doctor în vârstă își ridică ochii. Peste costum și cravată purta un halat alb mânjit de sânge și de țesut uman. Pe creștet avea o bonetă de carton, în mâini mănuși de cauciuc, iar o mască de carton îi acoperea gura și nasul. Avea barbă albă lungă și ochelari fără rame. Era destul de burduhănos. Dacă halatul i-ar fi fost puțin mai roșu, ar fi putut fi confundat cu Moș Crăciun. Îl privi pe Berg drept în față.

— Sunteți Polizei.

VP - 272

— Da.

— Și încă nu dormiți?

— Împrejurări neobișnuite.

Berg își dădu la o parte fularul ca să se facă înțeles. Nasul îi era încă

chinuit de duhoare, dar Diener-ul avusese dreptate. Încet, încet se obișnuia cu mirosul. Reușea să respire fără să se înece.