— Vă cred.
Berg se muta de pe un picior pe altul ca să-și aline durerea de la piciorul bolnav.
— Luați…, Gottlieb împinse cutia spre Berg. Insist.
— De ce doriți să plecați în altă parte, Herr Gottlieb?
Cu delicatețe, împinse caseta înapoi spre omul acela distrus.
— Dacă e vorba de climatul politic, cred că lucrurile se vor ameliora.
Gottlieb își coborî vocea și șopti.
— Am locuit în München toată viața. Am luptat în război, am luptat pentru pământul acesta. Dar acum… e un oraș diferit. Nu mai e sigur pentru cei din neamul meu. Austriacul și-a făcut cunoscute simțămintele.
— Münchenul nu e doar Hitler.
— Dar dumneavoastră nu vedeți ceea ce văd eu. Nu locuiți unde locuiesc eu, Inspektor. În fiecare zi văd bande de oameni ai săi. Băieți tineri, beți, vulgari. Terorizează oamenii bătrâni. Îi împing, râd când îi văd la pământ. Le iau bastoanele și-i împung. Ar face și mai mult rău dacă n-ar fi nimeni în preajmă. Și toate astea la vedere, Inspektor, la lumina zilei. Fără rușine. Nu, e mai rău decât nerușinare. Sunt mândri de ceea ce fac. Comit furturi, sparg geamuri cu pietrele, sperie copiii. Am putut să-i tolerez câtă vreme o aveam pe soția mea. Era o femeie puternică, își putea crește copiii în vremurile astea grele.
Lacrimile îl podidiră, prelingându-i-se pe obraji.
— Dar acum ea nu mai este. Nu pot lăsa ca fetele să crească în felul acesta… trăind cu frica-n sân.
Sudoarea îi curgea pe frunte.
— Dacă încă o femeie va mai fi ucisă, vor da vina pe evrei. Vor da vina în primul rând pe mine. Vor spune că am vrut să mă răzbun. Că am dorit represalii, că am dorit sânge. Da, am vrut toate acestea. Le-am vrut cu atâta ardoare că tremur când mă gândesc. Dar e împotriva naturii mele să fac cuiva rău. Și cu siguranță, n-aș putea ucide pe nimeni, niciodată. Dar oare va VP - 215
conta asta pentru ei? Huliganii vor da buzna în casa mea. Mă vor ucide. Și pe fiicele mele… Nu suport să mă gândesc la ce li se poate întâmpla.
Din nou îi oferi bani lui Berg.
— Vă ajut, dar și dumneavoastră trebuie să mă ajutați pe mine.
Berg se uită la caseta metalică, apoi la chipul palid al lui Gottlieb, la privirea sălbatică din ochii lui. Poate că altă dată l-ar fi considerat pe Gottlieb nebun, dar evenimentele din ultimele săptămâni îl puseseră pe gânduri. Dacă huliganii puteau să bată un ofițer de poliție și să scape nepedepsiți, cine știe ce i-ar face nefericitului evreu?
— Faceți pregătirile pentru plecarea copiilor, spuse Berg. Dar dumneavoastră, Herr Gottlieb, trebuie să rămâneți. Dacă încercați să plecați, veți fi arestat și acuzat de uciderea soției. Vă asigur că există oameni în guvern cărora nu le pasă de vinovăția sau nevinovăția dumitale, le pasă
numai de rezultate. Să nu mă faceți să ajung de râs dacă vă îndeplinesc dorința privitoare la fetițe.
Gottlieb își stăpâni lacrimile.
— Mulțumesc. Știu că urmați ordinele primite, dar văd că sunteți un om bun.
— Da, da.
— Nu, îmi dau seama.
Făcu o pauză, apoi apucă o mână de bancnote din casetă și i le oferi din nou lui Berg.
— Luați-i. Vă rog.
Berg nu luă în seamă mâna întinsă.
— Nu păreți surprins de faptul că ați putea fi acuzat de crimă.
— Știu ce s-a întâmplat cu celălalt evreu, Anton Gross. Nici el nu a avut motive să-și ucidă soția. Și era un om bogat. Dacă un bogat nu s-a putut salva, ce șanse aș avea eu?
Berg își puse mâna pe umărul evreului.
— Herr Gottlieb, știu că v-ați pierdut soția și știu că vă e frică. Dar cred că
știți mai mult decât mărturisiți. Acum e momentul. Vă rog! Dacă știți ce s-a întâmplat cu soția dumneavoastră, trebuie să-mi spuneți. A fost ucisă de bandele astea de huligani? De aceea vă e teamă? Vă e teamă de răzbunare?
— Da, sigur, mi-e teamă de răzbunare, dar sincer, Herr Inspektor, nu știu ce s-a întâmplat. Ăsta-i adevărul.
— Dar aveți bănuieli, nu?
Gottlieb se uită în jur ca și cum ar fi existat cineva ascuns în debara.
— Sau poate că n-au fost huliganii. Poate că a fost pur și simplu o dispută
pentru leafă?
VP - 216
În ochii umezi ai lui Gottlieb se citi groaza. Berg știu că a atins o coardă
sensibilă.
