— Va fi nevoie de mai mult decât de farmecul meu, Axel. Oftă.
— Există multe, multe registre pe care mai trebuie să le verificăm. Ar putea dura luni de zile.
— Cel puțin știm că Robert sau Rupert Schick nu e un produs al imaginației noastre.
Berg puse înapoi cuțitașul în gheată și se uită la ceas.
— Trebuie să plec, Ulrich.
— Atunci merg cu tine.
Storf se ridică și-l ajută pe Berg să se ridice și el.
— Nu-i nevoie.
— Ba da.
Storf aprinse două țigări și-i dădu una lui Berg.
— Ești convins? îl întrebă Berg, luând țigara.
— Am mai mult decât rația mea lunară de tutun. Ia-o.
Berg inspiră adânc, simțind căldura umplându-i nările și plămânii.
Mergeau tăcuți. Înaintau încet, dar cel puțin Berg nu se mai clătina. Pe măsură ce se apropiau de locuința lui Gottlieb, străzile se îngustau și deveneau mai aglomerate, iar mirosurile se intensificau, de la amestecul de arome dulci și plăcute provenind de la vânzătorii ambulanți, la duhoarea inconfundabilă de urină și gunoaie. Pe timpul ploilor, zona joasă
Isarvorstadt era inundată de fluviu și cuprinsă de boli. Multe din blocurile de locuințe fuseseră scoase din carantină de puțină vreme.
Dar în după-amiază aceasta, nici măcar sărăcia și mizeria nu puteau ascunde cerul albastru, limpede și adierile înmiresmate care veneau dinspre Alpi. Mulți oameni ieșiseră la aer. Bicicliștii își tăiau drum prin mulțimea de suflete, încercând să evite caii, cărucioarele de modă veche și copiii care alergau prin trafic fără să le pese de pericole.
Peste tot se aflau clădiri dărăpănate și putrede care abia mai stăteau în picioare. Majoritatea parterelor erau ocupate de mici prăvălioare cu ferestre prăfuite. Rafturile erau pline de marfă – de toate, de la haine la cărți.
Zgomotele veneau de peste tot: de la strigătele și zbieretele copiilor care se jucau Kreisel sau cu mingea la conversațiile în diferite limbi, germană, poloneză, franceză, cehă și din când în când idiș – limba bieților emigranți evrei. Berg și Storf trecură pe lângă doi muzicanți, unul cântând la acordeon, celălalt la vioară, rezultatul fiind o variantă tânguitoare a „Es liegt in der Luft”.
Berg deschise discuția:
— Rupert Schick… ce vârstă o fi având?
— Cred că are în jur de patruzeci.
VP - 209
— Cam ca Rolf Schoennacht?
Storf se opri din mers.
— Schoennacht arată puțin mai bătrân… dar s-ar putea să aibă în jur de patruzeci.
În preajma lor, oamenii aruncau priviri pe furiș, apoi se îndepărtau grăbiți. Se vedea că cei doi nu erau de pe acolo. Berg își termină țigara și strivi mucul cu gheata. Observă un grup de tineri huligani în cămăși brune tropăind și mărșăluind pe stradă, în timp ce cântau strident, ca pe un cântec de beție, „Horst Wessel Lied”. Aveau loc berechet pe stradă deoarece lumea se ținea la distanță. Huliganii ieșeau în evidență, întrucât nu mai existau alte uniforme în zonă. Berg îi aruncă lui Storf o privire.
— Avem necazuri.
— Nu fac nimic ilegal. Oamenii nu pot fi arestați pentru ceea ce urmează
să facă.
Storf îl privi și continuă să meargă.
— Abia ai scăpat cu viață dintr-o bătaie, Inspektor. Hai să nu provocăm destinul.
Cu mâinile înfipte în buzunar, Berg reduse pasul, șchiopătând, încercând să ignore durerea.
— Schoennacht și Schick, spuse cu glas tare. Nu știm nimic despre Rupert Schick, dar Rolf Schoennacht există. Hai să aflăm cine-i sunt părinții.
Deoarece călcase prea tare pe piciorul stâng, se schimonosi de durere.
Storf încetini pasul.
— Te simți bine?
Berg nu-i răspunse.
— Spui că Dirk Schick a fost însurat cu o americancă?
— Cu o femeie pe nume Della Weiss. În mod normal aș fi zis că e nemțoaică, dar o copie la indigo a vizei ei era atașată la documente. Era născută în Boston.
— Familia ei era de origine germană?
