Volker așteptă ca Berg să se miște din loc. Deoarece nu o făcu, Kommissarul deschise încet ușa și plecă. Imediat ce se văzu singur, Berg se rezemă de ușă, încercând să-și domolească respirația. După ce se asigură că

VP - 258

Volker nu se mai întorcea, împinse la o parte capătul mesei și-l eliberă pe Gottlieb.

Berg îi spuse:

— Schimbare de program. Trebuie să pleci câtă vreme orașul e în stare de asediu. Îndată ce Oberbürgermeister-ul va impune legea marțială, străzile vor fi pustii și riști să fii observat. Iar dacă vei încerca să pleci atunci, vei fi arestat.

— Dar n-am făcut nimic.

— Asta nu are nicio importanță. Vrei să trăiești sau nu? Berg îl studie din cap până-n picioare.

— Ai aproape aceleași măsuri ca mine. Facem schimb de haine.

Deoarece Gottlieb se holba la el, îi spuse:

— La tine mă gândesc, evreule. Îți va fi mai ușor să circuli îmbrăcat în polițist.

Mușcându-și buzele, evreul bănui că era vorba de altceva, dar își scoase hainele, una câte una, până la lenjeria de corp. Berg apucă cu aviditate piesele costumului maro de lână. Costumul evreului era bine croit din stofă

de calitate – lucru de așteptat de la un croitor de meserie. Însă era supărător faptul că imigrantul acesta evreu se îmbrăca mai bine decât el, un polițist muncitor.

Era o senzație plăcută să fii îmbrăcat într-un costum atât de bine cusut.

Stofa de lână era caldă și nicidecum aspră. Berg avea acum un costum nou cu care să se afișeze. Dar în spatele acestui schimb se afla altceva decât hoția evidentă. Volker se aștepta ca el să coboare pe scara de incendiu. Berg nu avusese niciodată încredere deplină în Kommissar, iar acum era cu atât mai precaut. Ordinul lui Volker putea fi o capcană. Dacă era astfel, mai bine să

moară Gottlieb decât el.

Deschizând fereastra, se uită pe furiș afară, ascultând zgomotele răzmeriței care răsunau în noapte. Lucrurile se liniștiseră, dar orele care urmau erau încă periculoase, ca un munte de zăpadă proaspătă gata să

pornească în avalanșă la cea mai mică agitație.

— E timpul, Herr Gottlieb. Pleacă.

— Nu veniți cu mine?

— Dacă ne văd împreună, murim amândoi. Aici ne despărțim.

— N-am să vă uit.

— N-are nicio importanță dacă mă uiți sau nu. Ai grijă de fetele tale. Și eu am copii.

Berg se întoarse spre el.

— Domnul fie cu tine.

VP - 259

Cu grijă, Gottlieb ieși pe fereastră, lăsându-se să alunece în jos pe scara de metal. Berg îl urmări coborând scara, apoi îl pierdu din vedere. Închise fereastra și se rezemă de perete. Gâfâia. Aștepta și se gândea.

Dacă Gottlieb va fi ucis, va afla oare vreodată?

Iar dacă evreul va fi ucis și Volker va descoperi apoi că a ucis pe cine nu trebuia, se va întoarce oare ca să-și repare greșeala?

Se gândi și așteptă.

Pe intrarea din față sau pe fereastra laterală și pe scara de incendiu?

În stabiliment încă mai era vânzoleală. N-avea importanță. Sosise timpul.

Își strânse gulerul, își netezi vestonul și deschise ușa care dădea în coridor. Venise mai devreme pe ușa din față, tot pe acolo va și pleca, cu capul sus, cu privirea drept înainte. Nu ca un iepure fricos, ci ca un bărbat. Ieși din cameră.

Mergi calm.

Coborî primul rând de scări. Un polițist ieși dintr-una din camere, încheindu-se la șliț. Își înălță ochii, îl văzu pe Berg și se înroși. Berg trecu mai departe ca și când nici nu l-ar fi observat.

Ești stăpân pe situație.

Al doilea rând de scări. Zgomotele se intensificau. Berg auzi oameni pe stradă – alergând, țipând, scandând lozinci. Apoi un fluier de polițist, duruitul unei motociclete, zgomot de copite de cai. Și alte zgomote în depărtare.

Mergi înainte.

Încă un rând de trepte până la recepție.

Cinci pași, patru…

Se opri. Calea era blocată.

Întins pe ultimele două trepte se afla recepționerul cel gras, cu ochii deschiși și cu gura căscată, zăcând într-o băltoacă din propriul lui sânge.

Avea un cuțit înfipt în gât.

Nu era singurul mort. La doar câțiva metri mai încolo, zăcea Margot, cu trei răni în piept. Documentele pe care i le dăduse Volker erau împrăștiate pe jos, pline de sânge și de excremente. Hainele i se desfăcuseră din boccea, o fustă și o bluză zăceau împrăștiate pe podeaua umedă, pătată de sânge.

La prima vedere se părea că avusese loc o altercație între ei. Explicația părea simplă. Grăsanul dorise ceva de la târfă, dar târfa îl refuzase. De fapt Berg știa că recepționerul o privise întotdeauna cu ochi pofticioși.

Dar Berg știa și cum arată o crimă autentică. Margot era o femeie scundă

și nu prea puternică. Chiar și împinsă de spaimă, niciodată n-ar fi avut puterea fizică să înfigă un cuțit atât de adânc în gâtul grăsanului. Chiar dacă

bărbatul ar fi stat aplecat, unghiul atacului ar fi fost diferit, mânerul cuțitului VP - 260

îndreptat în jos, iar lama în sus. Omul fusese înjunghiat de către cineva înalt și puternic. Gloanțele fuseseră trase de către cineva care știa să folosească

un revolver.

Nu mai era nimic de făcut.