Îi trebuiră câteva minute primului tânăr să se oprească din convulsiile morții. În timp ce ei își dădeau duhul, Berg își contempla pur și simplu fapta.

Nu era nimic poetic în sfârșitul lor, nimic glorios sau nobil. Berg se afla din nou în tranșeele Marelui Război. Întâi trăgea cu pușca sau arunca grenade în inamic. Apoi inamicul trăgea sau arunca grenade în el. Focuri de armă, gloanțe trecând pe lângă el. Cei împușcați mortal, implorând ajutorul. Îi înjunghia cu baioneta ca să pună capăt suferinței lor…

VP - 253

Douăzeci de milioane de oameni au murit – și pentru ce?

Acești doi tineri… încă două morți inutile și murdare.

Berg rămase țintuit locului, acolo unde se afla, cu pieptul săltându-i în sus și-n jos, leoarcă de sudoare. Închise ochii, lăsând cuțitul să-i cadă din mână.

Când deschise din nou ochii, o văzu pe Margot cu fața roșie și umflată din cauza loviturilor. Buza de jos îi era crăpată, ochiul stâng umflat și închis.

Noaptea nu se sfârșise încă, dar pentru el era sfârșită.

El își alesese cursul vieții.

Se uită pe geam afară la Cămășile Brune: se împleticeau, se clătinau, râgâiau, aruncau cu pietre, învârteau bâte în aer.

Un bubuit puternic fu urmat de zgomot de sticlă spartă.

Vacarmul continua.

Moarte jidanilor! Moarte jidanilor!

Altă dată fusese optimist cu privire la viitorul Patriei. Altă dată…

Se duse la Margot, îi întinse mâna și ea i-o luă. Încetișor, o așeză pe saltea.

Fața ei era însângerată și leoarcă de sudoare. Folosindu-se de ochiul rămas teafăr, își căută hainele în lumina palidă. Rochia îi fusese ruptă, dar puloverul era întreg. Berg i-l înfășură peste umeri. Se uită în ochiul teafăr al evreicei și observă mânie și răzbunare, nicidecum înfrângere.

— Danke, șopti ea.

— Bitte, răspunse el tot în șoaptă.

Răsuflă cu putere și cu mare efort se ridică în picioare, încăperea era scăldată în roșu, lipicios și orbitor. Era un abator, plin de miros de carne măcelărită. Un țipăt rătăcit se auzi pe hol. Berg se înfioră.

Deodată, ceva pătrunzător străbătu prin refrenul de urlete de afară.

Sunetul distinct și binevenit al unui fluier de polițist, de fapt al mai multora.

Berg sări în sus și iscodi cu privirea pe geam.

Afară domnea confuzia în timp ce Cămășile Brune rupeau rândurile și o luau la goană în toate direcțiile. În josul uliței, două camioane pline cu oameni ai legii se opriră lângă trotuar și polițiștii se revărsară pe străzile întunecoase, învârtind bulane și bastoane în aer.

Înăuntrul pensiunii, țipete de panică se auzeau prin uși.

— Polizei! Polizei! Polizei! Raus hier!

Fluierele se auzeau mai tare… mai aproape.

Margot izbucni:

— Trebuie să pleci de aici!

— Nein, Berg clătină din cap.

— Nu te las aici să fii acuzată de faptele mele.

— Asta te va distruge.

— Ei m-au atacat.

VP - 254

Ridică din umeri.

— Mi-au dat motive să-i ucid.

Ușa de la încăpere se dădu la o parte. Berg se uita uimit la țeava unei arme, față în față cu moartea.

Nu era pentru prima oară. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va fi nici ultima.

TREIZECI ȘI OPT

— Vai de mine și de mine.

Un plescăit din limbă.

— Ai încurcat rău lucrurile!

Cu țeava unei carabine Luger P.08 țintuindu-l între ochi, Berg se gândi că

era mai bine să nu răspundă. Armele de foc erau interzise de ani buni în München, grămezi de arme fiind distruse în masă în urmă cu un deceniu. Se știa însă foarte bine că mulți bărbați își ascunseseră vechile lor arme: pistoale Luger, baionete – Berg văzuse chiar și mitraliere MG 13 Dummy ascunse în debarale. Și aceasta nu din sentimentalism, ci de frică pentru ce putea aduce viitorul. Până acum Münchenul supraviețuise, evitând anarhia deoarece era greu să faci rost de arme. Istoria arătase că o Germanie înarmată era o Germanie pe picior de război.

— Oare doresc să aflu ce s-a întâmplat?

Berg de-abia reuși să distingă cuvintele. Pensiunea răsuna de țipete înfiorătoare, comenzi urlate, fluierături asurzitoare. Câteva încăierări aveau loc chiar la ușă.

— Am…

Berg înghiți în sec și-și ridică glasul să fie auzit peste haosul de-afară.

— Am fost atacat.

— Nu văd nicio urmă la tine, Inspektor.

Volker făcu semn cu capul în direcția lui Margot.